Jurnal de misiune în Afganistan - episodul 12
21 mai. Zilele de sărbătoare se trăiesc altfel aici. Dimineaţa, zona din jurul capelei este mai populată. Uneori preotul Nicolescu lasă diaconul să continue slujba şi se îndreptă către un pluton, face rugăciunea înainte de plecarea în misiune, pentru a se întoarce rapid la capelă. După ce rămân singuri, un băiat din patrulă desenează cu mirul, cu o mişcare scurtă, semnul crucii pe fruntea fiecărui coleg. Lion 4 a ieşit din bază ieri şi nu m-am înşelat, s-au întors vindecaţi, cu o lumină frumoasă scăldându-le feţele ce până de curând aveau uşoare răni! Pe chipurile lor a rămas optimismul şi încrederea pe care voiam să le recâştige cât mai repede!
Azi a fost şi ziua Elenei de acasă, centrul universului nostru, zâmbetul şi încruntarea, alintul şi dojana noastră de fiecare zi. De când avem băieţii, cred că i-am predat prea multe ei, eu sunt mai mult partenerul de joacă al copiilor! Am stabilit cu David că atunci când vom deveni toţi trei bărbaţi, o vom transforma în cea mai răsfăţată femeie din lume! "Va fi ca o domniţă cu trei cavaleri!" Toată ziua m-am gândit la ziua din septembrie, când David ne va cânta la pian "Micul vals", iar noi vom dansa, aşa cum i-am promis, încercând să nu îl călcăm pe Călinul ce sigur va dori, gelos, să nu îi fur mâinile mamei!
22 mai. Noaptea trecută am pierdut un prieten, unul dintre poliţiştii afgani cu care băieţii mei făceau misiuni. Vestea am primit-o de dimineaţă de la Găitan, poate cel mai bun prieten al lui... Afganul era peste tot, ziua şi noaptea, putea fi serios ca un general, apoi să râdă cu naturaleţea unui copil, nu ştia ce înseamnă "nu se poate", iar cea mai mare dorinţă a lui era un aparat de vedere pe timp de noapte, să poată fi şi mai activ, să răscolească şi la lumina lunii drumurile de praf şi de piatră din apropierea Kandaharului. S-a stins noaptea trecută şi nici aparatul visat nu l-ar fi putut salva. În Afganistan, moartea este atât de firească, oamenii par atât de pregătiţi să moară sau să-şi plângă semenii, încât poţi avea impresia că le lipseşte capacitatea de a iubi, de a se lega sufleteşte unii de alţii.
Prin aprilie, locotenentul Găitan l-a "avansat" pe sergentul afgan, oferindu-i o pereche de grade. Alex a primit o eşarfă tradiţională şi o khola (pălărie tradiţională afgană). În ziua aceea, "locotenentul" afgan cred că a uitat de aparatul ce îi bântuia visele. L-am cunoscut şi eu mai bine la câteva zile de la "avansare" şi-mi voi aminti mereu strania senzaţie că băieţii mei şi poliţiştii lui sunt cei mai buni camarazi din tot Afganistanul. Nu ştiu dacă micuţul poliţist afgan are copii care îl aşteptau acasă, dacă părinţi distruşi îşi jelesc acum, în primele zile ale Ramadanului, băiatul plecat pentru totdeauna. Ştiu însă că era de aceeaşi vârstă cu comandanţii mei de plutoane şi că aveau toţi acelaşi unic entuziasm al tinereţii.
Azi, băieţii mei au pierdut un prieten bun! Se vede în privirea fiecăruia, dar albastrul ochilor lui Alex este parcă mai cernit! Ştiu sigur că eşarfa şi khola vor fi păstrate o viaţă într-o casă din Bosancii Bucovinei şi că amintirea prieteniei cu poliţistul afgan nu se va şterge niciodată din sufletul lui. Noaptea trecută, în sudul Afganistanului s-au pierdut mai mulţi poliţişti! Sună ca începutul unei ştiri citită de pe un prompter, fără a clipi, fără a respira! S-a dus şi poliţistul micuţ cu emblemă cu lei pe mânecă şi cu grade româneşti de locotenent pe umeri! Nu ştiu cât de "ofiţeri" se vor întoarce comandanţii mei de plutoane în România. Ştiu însă de acum că spiritul de echipă şi camaraderia nu sunt cuvinte seci pentru ei. Tristeţea de azi din ochii lor îmi spune că nu am greşit când am fost sigur mereu că doar îmbrăcând calităţi umane, sufleteşti de excepţie cu competenţe profesionale poţi deveni un ofiţer adevărat!
23 mai. Sublocotenentul Trif a descoperit o nouă rută în pânza de păianjen formată de drumuri de piatră şi de praf. Pe hărţile noastre, în câteva zile va apărea, trasată frumos, o linie nouă şi un nou nume de rută. Toma este numele celui ce ar fi trebuit să fie azi cu noi în Afganistan, să zâmbească mereu, să cânte deseori cu vocea lui de bariton, să-şi ascundă mereu dorul ce îl măcina în spatele unor glume deocheate, numele celui ce da întotdeauna tonul la cântec companiei noastre. Toma este omul şi camaradul pe care l-am pierdut în ţară, înainte de a începe să ne pregătim pentru misiunea în care trebuia să plecăm împreună. Toma iubea cărările şi drumurile grele de munte, iar motocicleta lui desena frumos curbe şi linii pe Iezer şi pe Leaota. Toma iubea muntele şi ecoul chitării şi al vocii lui. Toma era un om de mii de ori mai bun decât era militar. "Toma" este numele rutei deschise de sublocotenentul Trif săptămâna trecută.
24 mai. Am nevoie uneori de liniştea unei zile la munte. Dimineţile din taberele la cabana Prislop, minutele acelea de linişte totală dinaintea începerii programului, când se auzeau numai lemnele trosnind la bucătăria cabanei de piatră sunt atât de departe de noi. Abia aştept să trăiesc o zi fără sunet de avioane, fără generatoare, fără stridentul semnal sonor al maşinilor de luptă care parchează. Esplanada, celebra esplanadă, cu oameni din toate colţurile lumii, în uniforme sau în echipament sportiv, dar mereu cu armamentul pe ei, îţi poate induce un sentiment de relaxare, dar avioanele ce se ridică mereu pe cerul albastru al Kandaharului îţi aduc aminte că liniştea pe care încerci să o găseşti este la mai mult de 4.000 km depărtare.
Am aflat azi că Deniz, comandantul unui pluton de la Tigri, se va căsători cu Alex, comandantul plutonului 1 de la Pantere pe 24 august 2019, exact la un an de la terminarea misiunii noastre! Mi-am amintit că pe 17 martie, o zi în care plutonul lui a întârziat puţin, Deniz a venit la noi, în punctul de comandă, s-a aşezat pe un scaun şi am aşteptat împreună, în tăcere, să vină panterele sublocotenentului Botoşer. La începutul misiunii, eram sigur că nu există flori în Afganistan. Deniz ştia şi se bucura de ele deseori, atunci când logodnicul ei se întorcea în bază echipat ca un veritabil războinic, dar ţinând în mână buchete de flori ca un îndrăgostit. Alex şi Deniz se vor căsători vara viitoare, atunci când Afganistanul va fi o amintire deja învechită, o amintire cu ei doi mergând pe esplanada ce ar trebui să transmită linişte, dar nu poate, o amintire cu ei doi mergând alături, mereu cu pistoalele la centură, neţinându-se de mână niciodată, o amintire cu el căutând flori în ţara de praf şi de piatră, cu ea aşteptându-l pe el să se întoarcă mereu, privind monitoare ce înregistrează reci locaţii şi activităţi.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
