Jurnal de misiune în Afganistan al Companiei 2 "Lions" din Batalionul 30 Protecţia Forţei "Vulturii Carpaţilor" - episodul 11
16 mai. Holul lung, cu bocanci aliniaţi frumos pe stânga şi pe dreapta, este imaginea cu care îmi încep şi îmi termin zilele. Lion 4 va pleca iar în misiune. Niciun leu nu mai poartă bandaje, rănile s-au închis, doar în ochii lor se mai pot citi frânturi ale poveştii din 30 aprilie. Vom pleca in zorii unei zile, când noaptea va pierde ultima luptă cu soarele ce este aici mai puternic decât în oricare altă parte a lumii. Ne vom privi în ochi înainte de a ne ocupa locurile în maşinile de luptă şi vom pleca, lăsând trecutul să cuprindă amintirea de coşmar a acelei zile, gândindu-ne la tot ce putem fce mai mult şi mai bine pentru a nu mai trăi vreodată un astfel de moment, încercând să clipim mai rar după ce ieşim pe punctul de control unde Tigrii de la Compania 4 ne salută la plecare şi la sosire. Şi atunci când comandantul plutonului, sublocotenentul Dinu, va raporta prin staţia radio că Lion 4 s-a întors în bază, voi şti că ne-am întors vindecaţi.
Cosmin Butoiu este cel mai tânăr leu din pluton. Are 22 de ani, este frumos şi drept ca un brad şi vine din Dragoslavele, "picior de Paris", cum foarte frumos spunea servantul meu din prima misiune. Mi-a povestit azi cum a trăit el ziua de 30 aprilie. Ştiam totul de la băieţi, dar am vrut să-l ascult pe el. Cu o privire de copil, mi-a spus cum liniştea acelui moment s-a spart în milioane de cioburi, cum a scos un coleg de sub dărâmături şi l-a dus într-un şanţ, pentru a-l proteja, cum i-a spălat faţa înainte de a veni elicopterul, în timp ce simţea că în jurul lui sunt vieţi la un pas de a fi retezate brusc. L-am întrebat dacă îi este frică să plece iar, după 20 de zile. Mi-a spus că da, îi este puţin şi am zâmbit, dezarmat de sinceritatea lui. La final, mi-a zis că este sigur că oricine ar fi procedat la fel. Nu i-am spus, dar eu nu am aceeaşi siguranţă. Sunt 12 ani de când sunt ofiţer, sunt la a treia misiune, dar nu ştiu şi nici nu vreau să aflu dacă aş putea vreodată să fiu ca fruntaşul Cosmin Butoiu, din Dragoslavele, "picior de Paris", minunata comună musceleană al cărei nume îl poartă batalionul nostru.
17 mai. Este Înălţarea azi şi ziua locotenentului Pop, locţiitorul de la Pantere. Am încercat ieri să aflu de ce îi este cel mai dor şi unde ar vrea să fie dacă ar putea, ca prin minune, să aleagă două locuri din România unde să meargă doar pentru 30 de minute. Dar bistriţeanului i-a fost atât de greu să aleagă un loc şi prin graiul lui ardelenesc mi-a transmis că tema este prea dificilă. Peste câţiva ani, când va construi o familie, nu va ezita să răspundă nici măcar o secundă. Aş fi răspuns imediat: 29 de minute aş încerca să nu clipesc privindu-mi băieţii, pe mama lor, i-aş strânge tare de tot pe toţi trei la piept! Un minut aş păstra doar pentru a-l trăi pe 27 mai, pe cel mai mare stadion al României, cântându-mi iubirea pentru cea mai frumoasă echipă de fotbal din lume.
Are comandantul nostru o expresie pe care deseori o folosea, mai ales pe timpul pregătirii din ţară. În zilele ce ne lipsesc acum atât de mult, zilele în care Prislopul se prefăcea că este o bucată de Afganistan, sublocotenenţii erau îndemnaţi de către comandant să "pună genunchiul jos", să cheme lângă ei subofiţerii şi să recoordoneze totul acolo, în teren. Din ziua incidentului, o fiinţă dragă mie foloseşte aceeaşi expresie într-un mod cu totul diferit. Doamna Monica este prietena noastră din ţară, deşi suntem puţini cei care am văzut-o vreodată. Primul mesaj pe care l-am primit de dimineaţă a venit de la ea, din inima Bucureştiului: "Să aveţi o zi binecuvântată! O îmbrăţişare pentru toţi băieţii! Aveţi grijă de voi!" M-am gândit atunci că la toamnă, când vom ajunge acasă, un buchet de flori va ajunge la locul de muncă al doamnei care se roagă în fiecare seară pentru câteva sute de băieţi pe care nu i-a cunoscut niciodată. A văzut însă atâtea familii plângându-şi soţii, taţii, copiii, încât parte din sufletul ei pleacă cu fiecare batalion în Afganistan! Nu o să uit niciodată mesajul ei din ziua aceea teribilă: "O să pun genunchiul jos şi o să mă rog pentru voi! Aveţi grijă! De aici grija se simte altfel!" Mai avem multe zile de misiune. Trebuie să învăţăm din tot ce a trecut, să fim atenţi la prezent şi să ne planificăm răbdarea şi concentrarea până în ultima zi. Trebuie doar să punem mai hotărât genunchiul jos, şi comandanţii de plutoane, şi cei de acasă! Zilele încep şi se termină la fel: cu imaginea holului cu bocanci de o parte şi de alta. Doar o pereche de bocanci lipseşte, este în Germania, dar din zi în zi îl aşteptăm pe purtătorul lor să se întoarcă, să fim iarăşi toţi!
18 mai. E ziua mamei azi! Când am plecat în prima misiune, a fost atât de afectată, încât a doua misiune a fost pentru ea un "curs de 6 luni" într-o ţară frumoasă şi sigură din Europa. Pentru mine, mama va însemna mereu femeia tânără şi slabă, cu părul negru şi cârlionţat, cu accentul de Moldova de care nu a scăpat niciodată, femeia ce îmi cânta mereu şi nu avea decât o singură dorinţă: să învăţ! O amintire îmi strânge inima de fiecare dată când îmi vine în minte. În 1997, pe peronul gării din Poiana Mare, purtând uniforma de mic general a Liceului Militar "Tudor Vladimirescu", îmi certam mama ce încerca să mă convingă să iau la Craiova pâinea coaptă în ţest pe care o refuzam cu înverşunare, de teama iminentelor glume ale colegilor "de la oraş". Ce dor îmi este azi de mama copilăriei mele! Ce mult aş vrea să am azi o pâine mare şi rotundă, coaptă în vechiul ţest de la Poiana Mare! E ziua mamei azi, una din multele zile din Afganistan în care mă usuc de dorul a tot ce înseamnă "acasă". Sper să nu uit odată cu întoarcerea în ţară lucrurile ce-mi par acum importante... Pentru că tot ce îmi lipseşte aici, tot ce visez acum, este tot ce contează!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
