Jurnal de misiune în Afganistan al Companiei 2 "Lions" din Batalionul 30 Protecţia Forţei "Vulturii Carpaţilor"
# Episodul 8
26 aprilie. A înverzit Afganistanul. În jurul bazei sunt oaze de verdeaţă, copaci şi vii te fac să uiţi că eşti în ţara aceasta de praf şi de piatră. La Câmpulung ar fi fost vremea să plecăm în Prislop pentru cea mai frumoasă tabără din an, cea de alpinism. Plecam într-o dimineaţă şi coloana noastră şerpuia frumos, părăsind orăşelul de munte, urcând Mateiaşul, apoi, după Mausoleu, cobora uşor până în Dragoslavele, pentru a urca apoi frumosul drum de munte până la cabana noastră. Prislopul este sufletul batalionului. În cabana aceea, pe cărările lui, pe stâncile Ghimbavului, pe vârfurile Albescu sau Leaota s-a născut şi apoi s-a întărit spiritul nostru.
În Afganistan, vânătorii de munte de la Câmpulung nu poartă bereta verde. Unii o au în rucsac şi uneori o scot, o privesc cu nostalgie, cu gândul la roua ce se aşeza pe ea în dimineţi răcoroase pe Iezer. Aici munţii sunt mai sobri, mai încruntaţi, iar noi, cei mai buni prieteni ai muntelui, îi privim, paradoxal, cu îngrijorare, cu teamă. Anul acesta, Prislopul va fi singur în mai. Iar văile ce altădată duceau mai departe ecoul vânătorilor de munte din Cheile Ghimbavului vor fi tăcute, bătrâna cabană nu va asculta cântecele noastre în jurul focurilor, liniştea dimineţilor nu va fi spartă de vocile comandanţilor de plutoane.
După 12 zile, terminam tabăra. Coloana noastră cobora în Dragoslavele, saluta grandiosul mausoleu, apoi la intrarea în oraş începea să salute mame şi copii ce ieşeau în întâmpinarea taţilor cu berete verzi ce se întorceau acasă, bronzaţi de soarele lunii mai. Soarele Afganistanului este mai brutal. Azi au fost 35 grade Celsius. Băieţii continuă ritmul misiunilor, ziua şi noaptea, dând impresia că sunt de o viaţă aici! Sunt impresionante relaţiile vânătorilor noştri cu militarii afgani. Privindu-i cum glumesc, cum îşi strâng mâinile, cum se despart la final de misiune, realizezi că, dincolo de conflict, dincolo de armele ce le poartă fiecare în mâini, dincolo de barierele culturale, prietenia are aceeaşi putere oriunde în lume.
Sunt sigur că oricare dintre noi a fost întrebat de atâtea ori: "De ce pleci în Afganistan?" Răspunsul este greu de formulat. M-am gândit azi că lui David, un copil de 8 ani, mi-a fost cel mai uşor să-i răspund. I-am enumerat toţi colegii pe care îi ştia şi el şi i-am spus că plecăm toţi, aşa cum plecam în Cincu, la Mălina, în Prislop, în Cheile Dâmbovicioarei, pe Iezer. Nu mi-a mai cerut lămuriri, nu a ridicat din sprânceană ironic, nu mi-a spus că Afganistanul nu e în România şi de când am plecat nu este zi să nu mă întrebe: "Ce mai fac colegii tăi?". Patrulele vin şi pleacă, la fel ca ultimile zile ale lui aprilie. Este din ce în ce mai cald, urmează luni în care trebuie să fim mult mai atenţi, deşi oboseala, dorul de tot ce avem acasă se accentuează. Simt frecvent nevoia de a pleca mai des cu băieţii, zilele în care sunt alături de ei îmi dau încredere.
28 aprilie va fi ziua în care voi avea 3 luni de când am pus piciorul pe pista aeroportului din Kandahar. Amza Pellea spunea că "timpul şterge totul, dar ştie să păstreze, ca nimeni altul, ceea ce nu trebuie pierdut!" În septembrie, când comandantul va fi ultimul vânător de munte care va pune piciorul pe scara avionului ce ne va duce acasă, timpul va şterge totul şi pentru noi, dar va păstra fiecare strângere de mână, fiecare bătaie pe umăr, fiecare "Misiune uşoară!" sau "Bine aţi revenit!" spus de transmisionişti în staţie, va păstra ceea ce nu trebuie pierdut niciodată, amintirea a ceea ce a fost Batalionul 30 "Vulturii Carpaţilor" în Afganistan!
27 aprilie. Astăzi am stat de vorbă mai mult cu maiorul Macaveiu. Din primele zile în Afganistan, acest om trece aproape zilnic prin punctul nostru de comandă, întrebând cu ce ne poate ajuta. Pasionat de artele marţiale, de uniforme, arme, embleme şi insigne, maiorul m-a impresionat cu relaţia specială pe care o are cu fiul său, Albert. Albert practică şi el artele marţiale şi recent a ratat podiumul la o competiţie. Tatăl lui a alergat 17 km la sală, mai mult cu 2 kilometri decât a reuşit vreodată, deşi genunchiul cu probleme medicale şi vârsta făceau să pară imposibil acest lucru. A fotografiat display-ul ce arăta distanţa şi a trimis fotografia copilului, alături de cuvintele: "Această fotografie este pentru tine, Albert. Am vrut să îţi arăt că în ciuda problemelor de sănătate şi a durerilor, trebuie şi putem să mergem înainte. Trebuie să înţelegi că deşi nu ai urcat astăzi pe podium la competiţie, nu trebuie să te descurajezi. Tu eşti şi vei fi mereu campionul sufletului meu. Îmi pare rău că astăzi nu am putut fi lângă tine să te ajut să îţi controlezi emoţiile. Dar va veni momentul când vom fi iarăşi umăr lângă umăr. Şi în sală şi în viaţă".
Nu îl cunosc pe Albert, am văzut doar câteva fotografii cu el. Are nişte ochi incredibil de frumoşi! Ştiu de azi că mi-ar plăcea teribil să îi vizitez odată pe amândoi, în sala lor de arte marţiale, să îi văd antrenându-se "umăr la umăr"! Şi mai ştiu că tatăl lui, pentru noi, maiorul Macaveiu, este unul dintre cei mai puternici oameni cu care am plecat în Afganistan!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
