Jurnal de misiune în Afganistan al Companiei 2 "Lions" din Batalionul 30 Protecţia Forţei "Vulturii Carpaţilor"
Episodul 7, 19 aprilie.
Zilele se pierd una câte una într-un vârtej ce ne duce din ce în ce mai aproape de mai. Am văzut odată un reportaj în care se spunea că aici, în Afganistan, nu există flori. Băieţii mei au găsit! Şi au adus una în campul românesc. Într-o zi, trapa unei maşini de luptă s-a deschis şi a coborât un militar cu arma într-o mână şi cu glastra în cealaltă.
De dimineaţă, Alex Găitan, comandantul plutonului 2, mi-a spus: "A apucat-o melancolia pe mama. Au înflorit pomii acasă şi mi-a spus că florile îi amintesc de vremea când eram mic şi eram cu ei! Şi e tristă!"
În ultima vreme am început să îmi fac multe promisiuni, iar ultima este aceea de a vizita Bucovina, minunatul colţ de Românie, "plaiul cu flori" ce ne-a împrumutat câţiva dintre "ai săi feciori" aici, în "altă ţară". Bucovina ni l-a trimis pe Găitan, minionul cu inima cât toată Moldova şi pe Siminiuc, mereu cu o umbră de zâmbet pe faţă, a cărui privire te face să vorbeşti ca într-o biserică.
Comandanţii de plutoane, cei mai tineri şi mai pasionali dintre ofiţerii de aici, sunt inima batalionului. Iar hotărârea din ochii lui Andrei, care vrea şi ştie sigur că va ajunge general, încruntarea involuntară a sublocotenentului Trif, venit din frumosul Zărneşti, siguranţa lui Dinu, cel mai tânăr tată din batalion, îndemnurile ardeleneşti, baritonale ale bistriţeanului Koss sau impozanţa mureşeanului Botoşer îmi arată că misiunea merge bine, că inima batalionului funcţionează perfect. Ei simt cel mai bine Afganistanul, iar oamenii din plutoane gravitează cu încredere în jurul lor de mai bine de două luni! Uneori, pe timpul misiunilor, îi aud în staţie vorbind între ei, pe Andrei spunându-i lui Dinu că e totul în regulă în locul unde urmează să ajungă sau pe Siminiuc anunţându-l pe Koss că urmează să plece în urma lui. Şi zâmbesc atunci, gândindu-mă iar că nu vor uita uşor experienţa aceasta, că niciodată confortul unui birou sau liniştea unei funcţii de execuţie nu vor aşterne uitarea peste zilele acestea când, cu o tresă sau două pe epoleţi, sunt COMANDANŢI aşa cum poate nu vor mai fi niciodată!
După 12 ani de la absolvirea academiei, 3 misiuni şi zeci de exerciţii şi aplicaţii în care am avut permanent oameni în spatele sau în stânga mea, am o strângere de inimă la gândul unui viitor apropiat în care aş putea lucra mai mult cu semne convenţionale decât cu oameni! Simt o nevinovată invidie pentru comandanţii noştri de plutoane, pentru prezentul frumos pe care îl trăiesc ei acum, pentru anii şi mai frumoşi care li se aştern înainte. De 11 ani port pe mâneca vestonului emblema cu vulturul, floarea de colţ şi cifra 30. Purtând aceste însemne am devenit eu bărbat, având în spatele meu vânătorii de munte de la Câmpulung am putut privi numai cu încredere înainte.
Ultimile luni în acest batalion mă prind alături de oamenii care mă cunosc cel mai bine, de camarazi adevăraţi, în acelaşi loc în care în urmă cu 10 ani am început să devin ofiţer! În fruntea lor sunt acum aceşti tineri comandanţi de plutoane, la a căror maturizare forţată asistăm cu toţii de câteva luni! Voi fi liniştit atâta timp cât voi vedea liderii leilor şi panterelor plecând în misiuni cu încredere şi întorcându-se zâmbind, glumind cu oamenii din pluton, pregătind alte misiuni, încheind frumos ziua în campul nostru!
Am fost cu ei şi mi-a plăcut momentul straniu în care ies cu maşinile pe punctul de control, după ce îşi încarcă armele. Este ca o perdea magică, ce le ascute privirile şi le întăreşte spiritul, sunt câteva secunde în care toţi par că se resetează, uitând dorurile şi gândurile ce îi macină în bază! Sunt încă mulţi băieţi din plutonul meu din 2008. Îi privesc uneori, înainte să plece sau când se întorc şi argintul de la tâmplele lor îmi spune ce pierdute în trecut sunt cele mai frumoase luni din cariera mea de ofiţer.
Aseară, David mi-a cântat ,"Mic vals" la orga veche de 20 de ani a mamei lui. Este un cântec pe care l-a învăţat după ce am plecat eu, un cântec pe care îl exersează mereu. Profesoara lui de pian i-a spus că atunci când mă voi întoarce, el va cânta valsul, iar eu voi dansa cu mama lui. Nu ştiu să dansez, dar am scris deja, în ultima vreme îmi promit des că, după întoarcerea în ţară, voi face sau voi învăţa multe lucruri. Călinuţ a început să îmi spună foarte clar "tata", iar cuvântul acesta, râsul lui şi valsul fratelui său sunt cea mai frumoasă muzică pe care am auzit-o vreodată.
Este primăvară în România, este soare şi au înflorit pomii! Avem şi noi aici o floare, într-o cameră de la plutonul 1! Noaptea trecută am adormit mai greu! Câteodată, zilele ce au rămas se transformă într-o sinistră menghină ce pare că îmi strânge inima! Într-un târziu, am închis ochii şi am început să număr: "Un-doi-trei! Un-doi-trei!", paşii "micului vals" ce va umple un apartament din frumosul cartier Grui al Câmpulungului, la sfârşitul celui mai îndepărtat august din toate timpurile!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
