Jurnal de misiune în Afganistan al Companiei 2 "Lions" din Batalionul 30 Protecţia Forţei "Vulturii Carpaţilor"
# 1 aprilie - "Vin Floriile cu soare/ Şi soarele cu Florii!"
Când m-am trezit, eram sigur că sunt acasă. Nu am deschis ochii şi am aşteptat să aud râsetele copiilor şi să simt aroma cafelei din bucătărie. Motoarele unui avion ce se ridica pe cerul Afganistanului mi-au amintit că sunt de două luni departe.
Am iubit mereu Floriile, poate şi pentru că în ziua aceea eram mereu răsfăţatul familiei. Am iubit haosul ce începea odată cu această sărbătoare, panica femeilor sigure că Paştele le va prinde nepregătite, porţile împodobite cu ramuri de salcie ale caselor din satul meu oltenesc, siguranţa bătrânilor care decretau că dacă soarele zâmbeşte de Florii, peste o săptămână va râde cu adevărat, grupurile de bătrâne rupte parcă din poeziile lui Marin Sorescu, mergând "la tămâiat" în zori de zi în cimitire ce toate, dar absolut toate, seamănă în Oltenia cu "Liliecii" sorescieni.
Magia Floriilor a ajuns şi aici. Nu sunt crenguţe de salcie în porţi, ca în satul copilăriei mele, dar azi băieţii au o linişte aparte, iar drumul până la punctul de comandă este mai lung, foarte mulţi mă opresc, mă felicită, îmi strâng mâna, mă îmbrăţişează. De Florii sunt acelaşi răsfăţat, în orice colţ de lume m-ar trimite viaţa.
Pe la amiază sună Popică, unul dintre transmisionişti. Azi este ziua lui de naştere. "Unde sunteţi?" "În punctul de comandă! De ce?" "Este ziua noastră azi! Vreau să vin şi să ne îmbrăţişăm!" Peste puţin timp ne strângem în braţe şi mă gândesc la multele zile petrecute alături de el, în Afganistan, Prislop, Cincu sau Smârdan. Nu cred că am plecat undeva vreodată de la Câmpulung fără el, caporalul Popa Ovidiu, indiferent că îl ştiam în spatele unei mitraliere sau al unei staţii radio.
Îmbrăţişarea noastră mi-a amintit de discuţia dintre subofiţerul cu cel mai mare rang din armata noastră şi câţiva oameni din companie, la început de misiune. După depănarea unor amintiri din cele nouă misiuni ale sale, omul a încheiat foarte frumos: "Trăgând linie, după aceşti ani, după aceste experienţe, singura bogăţie este ceea ce rămâne aici!" (Şi a arătat inima).
Doar în punctul de comandă şi în capela din apropiere se simte sărbătoarea. În timp ce pe străzile sau uliţele Muscelului mame, soţii, copii merg cu credinţă către biserici, purtând în suflete copiii, soţii sau taţii plecaţi la multe mii de kilometri depărtare, în sudul Afganistanului patrulele româneşti desenează frumos curbe pe harta electronică din punctul nostru de comandă. Capela este aproape, noi, comandanţii de companie, auzim şi slujba preotului şi rapoartele comandanţilor de plutoane în staţiile radio ce nu ne lasă să uităm că dimineaţa au ieşit prin punctul de control al Companiei "Tigers" două plutoane de lei, unul de pantere şi trei de pretorieni.
Pentru săptămâna viitoare, fără să ne spună direct, comandantul a aranjat puzzle-ul format din locaţii, ore şi plutoane astfel încât în noaptea de Înviere şi la masa de Paşte vom fi toţi, măcar o oră, împreună.
Un soldat de la o altă companie mi-a dăruit azi o carte, iar cuvintele scrise pe prima pagină sunt poate cea mai frumoasă confirmare a faptului că nu am greşit atunci când am hotărât că vreau să fiu militar. Voi păstra cartea primită de la acest soldat alături de diplomele semnate de generali, iar Floriile din aprilie 2018 din Afganistan vor fi legate permanent de momentul în care am răsfoit, impresionat, acest volum.
Este seară în campul nostru din Kandahar, din camera mea aud loviturile săgeţilor ce lovesc tabla de darts. În fiecare seară, băieţii profită de timpul liber dintre patrule şi se adună în spate. Din boxa portabilă ce nu lipseşte niciodată răzbat până la mine acordurile unui cântec popular din Muscel. A trecut ziua de Florii! Cântecul popular m-a trimis iar în anii copilăriei, în satul meu din sudul Olteniei, cu crengi de sălcii aşezate frumos la porţi, cu bunici şi mame pregătindu-se pentru Săptămâna Mare a deniilor, cu copii bucurându-se cum numai ei pot în zile de sărbătoare.
Afară îi aud pe băieţi râzând. Îl sun pe George, locţiitorul meu, în punctul de comandă. Leii din patrulă, plutonul lui Andrei, îşi fac misiunea fără probleme! Încerc să dorm, dar în minte îmi vine un refren din difuzorul bunicilor, din zilele frumoase ale copilăriei: "Jiule cu apă bună/ Cine bea de dor s-alină!"
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
