Jurnal de misiune în Afganistan al Companiei 2 "Lions" din Batalionul 30 Protecţia Forţei "Vulturii Carpaţilor"
8 Martie - O bucăţică de carton şi lacrimile unei mame
De la ceremonialul de plecare nu i-am mai văzut pe toţi deodată, din ziua aceea geroasă, când am defilat pe platoul unităţii, apoi am făcut fotografia de grup cu capela în spatele nostru. În fiecare zi cel puţin două plutoane pleacă dincolo de gardurile bazei militare, iar eu îi văd închinându-se, apoi urcând în maşinile de luptă, cu privirile ascuţite, strâng mâna comandantului lor şi aştept câteva ore să aud confirmarea transmisionistului că au intrat toţi în bază.
Noapte de noapte pe drumurile prăfuite ale Kandaharului, un pluton de "vulturi" este în misiune, iar în punctul de comandă cineva îi aşteaptă să se întoarcă toţi, în zorii unei alte zile. Într-una din dimineţile trecute, o dimineaţă înnorată, după o noapte ploioasă ce a adus cu sine anularea tuturor misiunilor, discutam cu comandantul şi la un moment dat mi-a spus: "Ce bine este când îi ştiu pe toţi în bază!". Am observat atunci că avea o linişte pe care nu i-o mai văzusem din România, o stare de bine pe care o vom avea amândoi probabil destul de rar în această jumătate a anului.
Zilele trec repede, năucitor de repede, băieţii sunt din ce în ce mai încrezători, fiecare secundă ce trece ne aduce mai aproape de augustul mult aşteptat, de momentul la care visez permanent, când vom repeta acea fotografie şi vom pleca fiecare spre case pe aleea străjuită de brazi ce părea că nu se mai termină în noaptea de 28 ianuarie.
Azi a fost 8 martie şi o bucăţică de carton mi-a făcut ziua frumoasă. Doamna Iulia Şerban este în batalionul nostru din 1986. Când am venit eu la Câmpulung, în 2007, am fost o perioadă vecini, pe aceeaşi scară a unui bloc din cartierul străjer al oraşului, Gruiul, locul unde s-a născut poetul închisorilor, Radu Demetrescu. Într-una din zilele acelea, împreună cu soţia, am vizitat familia Şerban, familie de militari. Şi am aflat atunci frumoasa lor poveste de dragoste, cununia religioasă într-o casă din satul Drăghici, departe de ochii dictaturii ce interzicea celor ce purtau haină militară să intre în biserică. În 2007 eram sublocotenent, iar fata lor, Roxana, pe atunci o copilă, îşi dorea să devină doctor. Doamna Iulia este una dintre emblemele batalionului nostru, iar biroul ei de aici, din Afganistan, mă înseninează instantaneu, pentru că atunci când o văd îmi trec pe repede înainte toţi cei 11 minunaţi ani de la Câmpulung.
Mi-a arătat azi o felicitare trimisă de "fetiţa" ei în Afganistan. Am văzut că avea ochii scăldaţi în lacrimi şi am încercat să nu îi spun nimic, deşi aş fi avut atâtea. Roxana, copila care alerga pe scara blocului meu cu mulţi ani în urmă a crescut, are 28 de ani, a devenit, bineînţeles, doctor, dar felicitarea din mâinile tremurânde ale mamei ei părea scrisă de copilul ce învăţa intens pentru a-şi atinge visul ei şi al părinţilor: o bucăţică de hârtie cu steluţe, inimioare şi floricele şi clasica poezie a grădiniţelor: "De ziua ta, mămico/ În dar ţi-am adus inima..". Din cabinetul unui doctor din Bucureşti, felicitarea a ajuns în Afganistan, cu aceleaşi cuvinte şi desene ca în fiecare an! Au trecut anii peste mine, peste doamna Iulia, peste batalion! Şi în toţi aceşti ani mi-a completat în biroul ei de la unitate fiecare înaintare în grad, a aşezat frumos între coperţile memoriului certificatul meu de căsătorie şi cele de naştere ale lui David şi Călinuţ, mi-a mângâiat uneori băieţii duminica, în parcul din faţa bisericii, acolo unde este prezentă în fiecare duminică.
După 31 de ani de când doi tineri militari se ascundeau într-o casă dintr-un sat muscelean pentru a-şi uni destinele şi în faţa lui Dumnezeu, personajul feminin din această poveste este încă în Batalionul 30, cu Batalionul 30 în Afganistan şi nu trebuie să se mai ferească de nimeni pentru a merge la capela noastră de aici, în fiecare duminică! A fost 8 martie azi, o bucăţică de carton şi lacrimile din ochii unei mame din Kandahar mi-au făcut ziua frumoasă. Iar biroul doamnei Iulia de aici, din Afganistan, este colţul meu de Câmpulung, bucăţica mea de Românie!
27 martie - Mirul şi tristeţea psihologului
Azi a fost ziua de naştere a lui tata. Ca în fiecare an, am regretat că îl sun atât de rar, mi-am promis că o voi face mai des, mi-am amintit că aşa promit mereu şi am sperat că poate ştie ce mult înseamnă pentru mine, chiar dacă nu vorbim pe cât ne-am dori. În 1997, la poarta Liceului Militar de la Craiova, îmbrăcat într-o uniformă cam mare, un copil era mângâiat de privirile mândre ale tatălui său. Din momentul acela, tata m-a "pierdut", doar vacanţele şi permisiile ne-au mai aşezat alături mai mult de câteva zile. Tot azi ar fi fost şi ziua lui Toma. Pe el l-am pierdut în iunie, anul trecut, într-o zi de sărbătoare, pe un drum minunat pe care îl consideram prieten, într-un moment în care cei ce ne aşteptau acasă numărau minutele pentru a ne vedea. Azi, Toma a fost în fiecare zâmbet, în fiecare pas făcut de băieţii de la plutonul 3, plutonul în care trebuia să fie şi el. Ne-am gândit la el şi la chitara lui, la focurile de tabără pe care le iubea atât, la poveştile lui cu camarazi şi motociclete ce tăiau munţii în zile cu soare sau cu nori, la sărbătorile de iarnă ce ni-l răpeau până după Sfântul Ioan şi îi schimbau uniforma în costum popular! Dor ne-a fost azi de el, dor ne-a fost de cabana noastră din Prislop şi de Cheile Ghimbavului, de ecoul cântecelor lui!
După-amiază, la o pregătire de misiune, am văzut tristeţe în ochii Andreei. Ea trebuie să zâmbească şi o face mereu, trebuie să transmită energie şi stări pozitive şi reuşeşte. Dar eu o cunosc de atâţia ani! Andreeea este psihologul nostru şi dacă uneori văd dincolo de zâmbetul ei o umbră de dor este pentru că Andreea este şi mamă şi îşi va mai îmbrăţişa copilul abia pe la sfârşitul lui august!
Afganistanul a început să fie aşa cum îl ştiam, torid, azi au fost 31 de grade Celsius. La patrula de seară, după rugăciunea preotului, sublocotenentul Trif trece prin dreptul fiecărui om şi îl miruieşte, un gest atât de simplu care aduce atâta lumină în mijlocul lor. Maşinile de luptă pleacă, în urma băieţilor rămâne mirosul frumos al mirului. De aproape doi ani, de fiecare dată când intru în biserică, am un copil de mână şi unul în braţe. Iar mirosul de mir ne însoţeşte mereu pe drumul de întoarcere către casă! De dimineaţă, Sebi, comandantul plutonului 4, mi-a cerut să îl scoată pe David de la misiuni câteva zile, săptămâna viitoare. L-am întrebat motivul şi mi-a răspuns zâmbind: "Vine Paştele, domnule căpitan!" (David e caporal, dar a absolvit şi o şcoală de cântăreţi bisericeşti).
Mai sunt câteva zile până la Florii, urmează apoi Săptămâna Mare. Mi-ar plăcea să îi simt pe băieţi aşa apropiaţi de Dumnezeu şi în ţară! Mi-ar plăcea să nu uite cât de dor le este acum de cei de acasă şi din august să aprecieze mai mult fiecare secundă! Vine Paştele! Am simţit deja spiritul lui, odată ce patrula lui Trif s-a îndepărtat şi am rămas doar eu, parfumul mirului şi amintirea duminicilor de la Câmpulung!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
