"Vulturii Carpaţilor" - în Afganistan
# Jurnal de misiune - Episodul 1
Am închis uşa apartamentului şi în spatele ei am lăsat-o plângând, întorcându-se la cei doi băieţi ce dormeau zâmbind, ca în oricare altă noapte. Numai că nu era o noapte obişnuită. Era o noapte ce punea între noi şapte luni şi mii de kilometri. Am încercat să nu mă mai gândesc la tot ce las în blocul de care mă îndepărtam, păşind apăsat prin zăpada tare cu bocancii pregătiţi pentru praful Afganistanului. În maşina ce m-a dus la unitate am zâmbit permanent, inexplicabil, privind cu drag la drumul pe care îl făceam zilnic. Când am ajuns, mi-am luat rucsacul şi m-am îndepărtat puţin, pentru a-mi lăsa colegul să-şi ia la revedere de la soţia lui, şoferul nostru din acea noapte. "Să ai grijă de copii!", aud, şi zâmbetul îmi păleşte. Îmi amintesc că David adoră să doarmă pe mâna mea dreaptă, că la ora aceasta Călin se trezeşte şi-şi caută suzeta prin pătuţ! Bocancii de vară calcă zăpada aşternută pe aleea unităţii. Mă depăşesc, ca nişte fantome tăcute, colegi ce nu au reuşit să se smulgă încă de acasă, oameni ce simt încă pe obraji sărutul copiilor, al soţiilor. Mă întreb iarăşi de ce zâmbesc, deşi nu-mi doresc asta, de parcă muşchii feţei ar asculta de ceva ce vine din necunoscut. În spatele meu, unui coleg îi sună telefonul: "Da, am ajuns la unitate, dormi, te rog! Te sun când ajung la aeroport! Pupă copiii şi odihneşte-te!" Apoi un oftat! Mă gândesc că parcă aleea nu a fost niciodată atât de lungă!
Cu două zile în urmă am avut ceremonialul. La final, am făcut o fotografie cu toţi băieţii, cu turla îngheţată a capelei în spatele nostru. M-am uitat atunci în ochii fiecăruia, am văzut în ei liniştea gândului că mai au câteva zile pentru familie şi încrederea că, la vară, în augustul ce pare acum atât de departe, vom repeta fotografia în acelaşi loc, în aceeaşi formulă, cu turla capelei scăldată de razele calde ale soarelui de gustar. Interminabilă aleea în noaptea aceasta! Şi cât de tăcuţi sunt militarii ce poartă în spate rucsaci şi în suflete doruri ce s-au cuibărit pentru atâta timp! Gândul îmi fuge la cartea de poezii a lui Eminescu pe care i-am lăsat-o lui David. Pe fiecare filă, am scris câte o zi, de la 28 ianuarie până pe 15 august! Şi am stabilit că fiecare poezie citită îl va aduce mai aproape de revederea noastră. Azi este "La mormântul lui Aron Pumnul", prima zi. Ce lungă este aleea azi! Şi câte poezii mai are copilul meu de citit... Fiecare pas îmi aduce în minte altceva. Şi zâmbetul... zâmbetul ăsta pe care nu mi-l pot explica!
Sunt 10 ani de când am plecat prima dată! Şi fiecare metru de alee până la autobuzul ce mă va duce la aeroport îmi aduce instantaneu în minte câte un crâmpei din prima misiune: şocul căldurii ce m-a lovit la aterizarea pe Kandahar, primele două săptămâni în care am fost doar eu, ziua în care mi-au venit băieţii în colţul acela sinistru de Afganistan, vântul şi praful ce ne biciuiau faţa în fiecare zi, apusuri şi răsărituri de soare admirate de pe hesco sau din vârf de munte, imaginea unei lipii împărţite cu plutonul, amintirea serilor în care mergeam în fiecare post şi înnoptam alături de băieţi râzând şi glumind de parcă eram în Prislop, şi nu la mii de kilometri depărtare, seara în care lui Jimmy i-a născut soţia şi eu am primit primul vestea, abia apoi el, primele secunde ale zilei de 28 decembrie 2008, ziua mea de naştere, când băieţii de pe 4 maşini de luptă îşi transmiteau urările prin radio sublocotenentului lor, trăsnetul pierderii lui Dragoş Alexandrescu, minutele groaznice în care am stat atunci singur şi mi-am spus că, deşi în pluton sunt doar doi băieţi mai mici decât mine, trebuie să le arăt tuturor că sunt tare şi că trebuie să depăşim împreună tragedia, Crăciunul şi Revelionul din 2008 în care fiecare ne-am prefăcut a fi fericiţi doar pentru a nu-l supăra pe celălalt!
Şi, odată cu ultimii paşi pe cea mai lungă alee din lume, am ştiut de ce zâmbesc: pentru că după mine vor veni şi ei, cei din prima misiune, mai bătrâni cu zece ani, dar cu spiritul nostru intact şi pentru că mai sunt atâtea lipii de împărţit în Afganistan, mai sunt atâtea răsărituri şi apusuri de văzut împreună acolo! Şi în august, când ne vom aşeza TOŢI pentru fotografie, iar soarele va scălda în spatele nostru turla capelei din bătrâna noastră unitate, vom închide împreună încă un capitol din această lungă şi frumoasă poveste!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
