LA ŢINTĂ: Fatidica zi de 4 martie

Mărturisesc că de fiecare dată când văd în calendar data de 4 martie am o strângere de inimă. Şi nu neapărat generată de 4 martie 1977, când eram militar aici, la Curtea de Argeş. Foarte adevărat, atunci începusem numărătoarea zilelor care-mi mai rămăseseră de trăit sub arme. Şi asta cu atât mai mult cu cât urma să plecăm într-o aplicaţie despre care aflasem de la cercetaşi că avea să fie cumplită. Întâi pentru că avea menirea să ducă acţiunile militare cât mai aproape de condiţiile reale de război, iarna, în munte, cu supravieţuire şi tot tacâmul... Cutremurul ne-a prins în dormitoare, cu câteva minute înainte să se dea stingerea. Fără să fi fost instruiţi special pentru asemenea situaţii, gradaţii au acţionat ca la carte, exact ca la alarme. În câteva minute, militarii erau echipaţi şi adunaţi pe platoul de adunare, fără să fi fost vreunul măcar zgâriat din cauza grabei. Aplicaţia s-a amânat până la sfârşitul lunii, şi la 9 mai, blocul nostru de defilare a câştigat locul I la aniversarea centenarului independenţei de stat a României.

M-am bucurat că la acel 4 martie nu pierdusem pe cineva apropiat, deşi aveam rude la Bucureşti şi prin alte oraşe. Dar apoi, în timpul aplicaţiei, am întâlnit prin Retezat, un fost camarad al celui mai bun prieten pe care-l avusesem la Şcoala Regimentală de la Piatra Neamţ, un maghiar, Andras. Pierdusem legătura cu el de câteva luni bune şi atunci am aflat că pierise la cutremurul din 4 martie când, profitând de o permisie, se dusese să-şi vadă iubita. Erau - cică - într-o cofetărie care se dărâmase cu bloc cu tot. Ea avusese zile, el nu. Soarta a făcut ca 4 martie să mă mai întristeze apoi în 1994, când mi-am pierdut mama. N-a mai apucat biata de ea să se bucure de împlinirea vârstei de 66 ani, peste câteva luni. I-am iertat, dar nu i-am uitat pe doctorii care m-au asigurat cu câteva zile înainte că nu aveam motive de panică, atunci când le-am cerut s-o transfere la un spital din Bucureşti. Mi-au rupt inima apoi, când mi-au spus că nu mai puteau face ceva pentru ea. Am putut eu, făcându-i pe voie şi luând-o acasă, ca să-şi dea sufletul pe perna ei. Dar i-am rămas dator, căci n-a vrut să rămân lângă patul ei de suferinţă în acea ultimă noapte. Aşa s-a făcut că n-am mai apucat să-i duc portocalele cerute, telefonic, în dimineaţa acelei zile de 4 martie. Când am ajuns la căpătâiul ei, tata îi plângea moartea. Şi mi-a zis să dau fructele exotice copiilor din vecini, de sufletul ei. De-atunci, ani de zile nu m-am mai putut atinge de portocale nici măcar cu privirea...

Nu vreau să fiu patetic, pentru că oricine a pierdut-o pe cea care i-a dat viaţă mă va înţelege fără să mai fac risipe de vorbe. Pentru mine e clar de ce ziua de 4 martie rămâne una pe care aş şterge-o din calendar. Şi chiar o fac, în cel propriu. Azi, mai mult decât oricând, pentru că situaţia în spitalele noastre nu s-a îmbunătăţit cât ar fi trebuit, după trecerea a peste două decenii: şi-acum oamenii mor cu zile în spitale, dacă nu au cu ce să-şi cumpere medicamentele şi bunăvoinţa cadrelor, deşi plătesc de-o viaţă asigurări de sănătate. Mai mult, după 4 martie 1994, am început să văd tot mai des oameni care se hrăneau de la tomberon. Şi-atunci cum să pot fi îngăduitor cu jigodiile mincinoase şi corupte care ne-au promis marea cu sarea înainte de toate alegerile şi apoi ne-au sfidat, după ce ne-au jefuit?... Nu pot să spun că mă bucur de faptul că unele dintre ele au, acum când au ajuns după gratii, un 4 martie al lor. Aş fi fost de-a dreptul fericit să fie puşcăriile goale şi fiecare dintre noi să se bucure de viaţă, acum în aşteptarea primăverii. Din păcate, realitatea este cea pe care o ştim şi trebuie să admitem că ogorul ţării trebuie curăţat de buruieni şi bozii, chiar dacă au răsărit în curtea palatelor puterii. Sau cu atât mai mult cu cât s-au dezvoltat acolo!...

Pin It