Punctul pe Y - Anticiparea anticipatelor

Parcă am mai văzut piesa asta cu alegerile anticipate, şi nu prea de mult. Prin 2005 parcă, atunci când Băsescu trecut prin emoţiile "soluţiei imorale" era convins că trendul politic este în favoarea Alianţei DA şi că doar printr-un nou scrutin ar putea obţine majoritatea parlamentară care să-i permită să guverneze cum vrea el, fără să mai ţină cont de fiţele aliaţilor de conjunctură. Doar că în demersul său nu a ţinut cont de faptul că lui Tăriceanu începuse să-i placă atât de mult neaşteptata sa condiţie de premier încât avea să se pună de-a curmezişul demersului prezidenţial. Aceasta a fost, de altfel, cauza rupturii dintre cei doi lideri care s-a adâncit treptat până când în locul unei demisii de bunăvoie şi nesilit de nimeni, Tăriceanu a dat un şut în fund aripii prezidenţiale din Guvern (PD-işti plus câţiva defectori liberali) guvernând până la capăt cu sprijinul tacit al PSD-ului. "Mielul blând" a turbat subit sub influenţa camarilei liberale instalate în jurul său şi s-a contrat până la capăt cu un preşedinte care în loc de un guvern "al său" s-a trezit ţinut în corzi de unul al majorităţii parlamentare de circumstanţă.
N-aş vrea să se tragă de aici concluzia că istoria se repetă la indigo şi că presiunile pe care Iohannis a început deja să le exercite asupra disciplinatului său elev Orban s-ar putea lovi de o eventuală opoziţie a acestuia. Deocamdată poziţia preşedintelui este suficient de solidă pentru a putea să ia decizii fără să mai consulte pe nimeni. Liberalii sunt conştienţi că nu ar fi ajuns la putere, aşa cum au ajuns, fără politica de forţă desfăşurată de preşedinte în ultimul său an de mandat. Alegerile anticipate par, într-adevăr, soluţia pentru consolidarea actualei puteri fragile. Orban guvernează practic în virtutea inerţiei şi în siajul degringoladei din PSD. Asta nu poate să ţină prea mult, mai ales pe fondul unui guvern confruntat cu o "grea moştenire" pentru care liberalii nu au soluţii. Au în faţă nu doar opoziţia social-democrată, ci şi diversele orgolii şi pretenţii ale susţinătorilor de conjunctură, nu foarte fericiţi de faptul că răsplata jertfei patriotice de la moţiune nu conţine şi nişte locuri la masa deciziilor. USR şi PLUS se pot răsuci oricând, iar UDMR-ul nu obişnuieşte să cauţioneze ceva fără beneficiile aferente. Însă cea mai acută problemă o constituie lipsa de apetit a întregii mase parlamentare faţă de pierderile de beneficii adiacente încă unui an de exerciţiu şi incertitudinilor legate de viitoarele liste.
Iohannis pare să treacă uşor peste aceste piedici în nerăbdarea cronică de a pune mâna pe întreaga putere. Şi pare decis să rişte, convins că e în mână şi că poate să câştige întregul pot. Nu se pot exclude, însă, în primul rând pierderile colaterale tradiţionale exerciţiului delicat al guvernării în condiţii de criză, ca şi orgoliul celor care s-au văzut pe neaşteptate şi pe nemeritate pe caii mari ai funcţiilor executive. Orban are, desigur, şi el orgoliul său care se îngroaşă cu fiecare zi în care vede o ţară la dispoziţia sa, în jurul său formându-se o camarilă tot mai puţin dispusă să renunţe la privilegii, şi este greu de crezut că premierul va putea renunţa cu inima uşoară la tot ceea ce a dobândit prin evidente sacrificii personale. În plus, poate poate să conteze la fel de mult ca în precedenta evocare faptul că în timp ce Iohannis are puteri de decizie limitate, ale sale sunt depline, în calitatea sa de şef al Executivului. Poate fi consultat, certat, urecheat chiar, dar nu poate fi demis dacă nu vrea să se lase. De aici este de înţeles şi graba lui Iohannis de a pune în mişcare mecanismele anticipate până când actuala echipă nu prinde cheag şi nu îşi creează propria sa clientela politică. Rezultă, deci, că lucrurile nu sunt nici simple şi nici clare, iar partida anticipatelor se joacă fără anticiparea rezultatului.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It