Editorial LA ŢINTĂ - De Blagoveştenii nu ne-au potopit veştile bune...
Cine s-a aşteptat ca în 25 martie, când creştin-ortodocşii au prăznuit Buna Vestire, să facă faţă cu greu noianului de veşti fericite, are motive să fie dezamăgit. Dar dacă nu şi-a pierdut simţul realităţii, trebuie să se împace fatalist cu situaţia. Şi asta cu atât mai mult cu cât ne aflăm în Postul Paştilor, deci într-o perioadă a pătimirii. Iar dacă ea atinge stomacul unora pe care-i face de-a dreptul nefericiţi, de ce să nu acceptăm şi ideea că ar aduce confirmări fatalismului altora?... Politicienii s-au mişcat în excursii de campanii preelectorale şi nu s-au zgârcit la promisiuni ca să obţină voturi la alegerile europarlamentare din 26 mai sau la cele prezidenţiale din toamnă. Au defilat tradiţional sub deviza "Suntem echipa cea mai tare din parcare şi ne rugăm la Dumnezeu să vă dea gândul cel bun, ca să votaţi candidaţii noştri!" Cine a fost interesat să-i asculte, şi-a ascuţit urechile, cine nu, le-a întors spatele sau au schimbat canalul TV, preferând să opteze pentru cine ştie ce meci de fotbal din liga secundă, de handbal sau de tenis. Nici măcar convocările unor mari lideri politici în faţa instanţelor de judecată nu mai stârnesc cine ştie ce interes printre românii plictisiţi de lentoarea cu care se târăsc interminabilele lor procese. Duelul Preşedinţie-Guvern a devenit atât de plictisitor încât pe omul de rând îl interesează chiar mai puţin decât dereglările ciclului menstrual la păduchii de scaieţi. Aşa că s-a retras în cochilia lui, lângă familie şi a căutat să-şi petreacă timpul cât mai plăcut, dând o mână de ajutor la curăţatul solzilor peştilor pe care urma să-i consume de Blagoveştenii. Unii mai rânjiţi s-au amuzat minunându-se ce bine le brodeşte premierul Viorica Dăncilă în alte limbi. Păi da, că a rostit cu o siguranţă dezarmantă urarea "Shalom!" adresată amicilor de la Tel Aviv. Chestia asta l-a deranjat atât de mult pe Klaus Iohannis, pentru că a considerat că i se încalcă pogonul atribuţiilor constituţionale, încât i-a cerut iar demisia. Şi a fost aplaudat imediat de către liberali, care au cerut-o şi dumnealor. Iar ceilalţi fani probabil că au spus, la rându-le, "Aferim, bibicule!". N-o să mai inventariez acum promisiunile venite de la Palatul Victoria cu creşterile de pensii ori de salarii, pentru că ne uităm cu toţii după bugetul naţional cu ochii înlăcrimaţi de încordare, ca nişte amărâte fete bătrâne după ceva masculi feroce care să le scape de apăsătoarea virginitate la care nu mai râmneşte cineva...
Cineva mi-a amintit că acum mai bine de un secol era mai bine pentru naţiunea română. L-am repezit ca prostul, repetând gafa din urmă cu vreo patruzeci şi ceva de ani. Atunci am spus la o bere, pe o terasă, că dacă mi-ar fi zis cineva cu zece ani înainte că aveam să pariem pe un litru de ulei că nu vom găsi un kilogram de zahăr, l-aş fi scuipat în ochi. Şi asta pentru că mersul normal al societăţii era înainte, nu înapoi. Urmarea a fost că m-a invitat un tip în uniformă să dau explicaţii scrise despre declaraţiile făcute - chipurile! - contra conducerii de partid şi de stat. Cum slujbaşul statului avea o fată care-mi era colegă şi era servită la cerere cu temele de analize literare pe care le copia cu un talent remarcabil, dovadă faptul că a intrat în structurile ce apărau temeliile statului socialist, mi-a spus că - în particular - el era de acord cu mine. Însă nu trebuia s-o spun şi eu în public... Mi-a ridicat mingea la fileu şi i-am replicat că, întrucât făcuse declaraţia asta tot cu martori, eu mă ofeream să-i scriu declaraţia acolo, pe colţul mesei. Dar l-am avertizat că voi specifica şi faptul că dumnealui gândea la fel ca mine. Atunci, "organul" - cum erau numiţi cei din branşa lui - a zis că era mai bine pentru amândoi s-o lăsăm moartă!... Mai apoi, între patru ochi, fără urechi ticăloase prin preajmă, mi-a mărturisit că fusesem reclamat de unul dintre comeseni. Am rămas prost când am auzit despre cine era vorba...
Revenind la subiect, am repetat gafa din tinereţe, iar prietenul meu mi-a demonstrat cât de mult ne-au păcălit politrucii epocii noastre în ultimii aproape treizeci de ani. Şi mi-a recomandat să mă uit în istorie şi să descopăr că în 27 martie 1918, Sfatul Ţării vota Unirea Basarabiei, declarată Republică Democrată Moldovenească la sfârşitul anului precedent, cu Ţara-Mamă, deschizînd drumul spre constituirea României Mari, la 1 Decembrie 1918. Numai că noul stat a rezistat doar până în 28 iunie 1940, când s-a dat curs ultimatumului bolşevic şi administraţia românească a fost înlocuită cu cea sovietică. Hitler şi Stalin îşi dăduseră mâna pentru împărţirea sferelor de influenţă în partea asta de lume şi stabiliseră prin Pakt-ul Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, ce aveau de luat fiecare. Iar acel pakt fusese aplaudat de comuniştii români, înaintaşii "emanatului" Ion Iliescu, cel care nu numai că a evitat cât a putut denunţarea acelui act samavolnic, dar a şi încheiat cu Mihail Sergheevici Gorbaciov un alt tratat care înrobea România după 1990. Noroc că n-a fost ratificat vreodată de parlamentul nostru!...
Deci, pentru un popor ca al nostru, cu conducători mici la suflet, lipsa veştilor bune, care să se mai şi materializeze, intră - totuşi - într-o normalitate obsedantă. De care ne facem noi vinovaţi, pentru că i-am votat ca să dispună de soarta naţiunii, din păcate...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
