Editorial LA ŢINTĂ - Canibalizarea politică

Cine crede că în politică totul se mişcă după nişte reguli precise, asumate şi, deci, respectate de toţi actorii serioşi, este un naiv. Vremea romantică s-a dus de mult, şi cu atât mai mult pe meleagurile mioritice. Aici, dacă te mănâncă limba să dai nişte exemple din perioada interbelică, pomenind despre Brătieni ori despre Maniu şi Mihalache, se uită lumea la tine ca la un picat din lună. E vremea ciocoilor noi, cu sânge învârtoşat de mlaştina parvenirii cu orice preţ. După ăia vechi, cu diplome de nobleţe reprezentate de fapte, s-a tras de mult apa. Au avut grijă comuniştii de viţă veche să-i facă pierduţi prin lagărele morţii ordonate de Stalin şi urmaşii lor care-au învăţat să scrie ca să ne falsifice istoria. Şi care s-au străduit cât au putut să ne convingă că suntem o naţiune de troglodiţi fără viitor, blestemaţi de Dumnezeu pentru grelele păcate ale înaintaşilor. Ne-au inoculat sentimentul vinovăţiei, ca să ne orbească şi să nu mai vedem dincolo de vârful nasului cum ne furau patri(h)oţii prezentul, dar mai ales viitorul. După căderea lui Ceauşescu prin jaf organizat ştiinţific, s-au fundamentat peste noapte averi uriaşe şi o mulţime de paraplici vicioşi au ajuns să-şi permită să încalece Justiţia, folosindu-se de vechii securişti şi de scursurile sistemului comunist şi nu numai. Spun asta deoarece jeguri morale întâlneşti la tot pasul şi n-au vreo reţinere în a ne umili prin înşelăciunile lor necontenite. 

Şi totul a fost posibil pentru că în România de astăzi totul respiră prin politică. Iar legea de bază a funcţionării acestui sistem este asemănătoare celei a junglei: animalul mai mare îl înghite pe cel mai mic! N-are rost să ne prefacem revoltaţi, pentru că asta este legea firii. M-am convins de acest truism încă din vremea adolescenţei şi, pe parcursul vieţii, n-am identificat elemente forte care să mă facă să-mi schimb convingerile. Mai mult, săptămâna trecută, am avut nişte confirmări. Întâmplarea a făcut să-l întâlnesc pe un vechi amic, care şi-a aranjat viaţa la Bucureşti. Băiat de la ţară, s-a zbătut de pe vremea copilăriei ca să scape de dusul vacii la păscut. A învăţat ca apucatul, deşi nu excela ca inteligenţă, iar munca i-a fost răsplătită: având dosarul curat, a obţinut diploma de economist, un post bun, nevastă pe măsură şi o familie frumoasă. Când a căzut comunismul era un om realizat, care se ducea numai în vizită la fraţii de la ţară, de unde se întorcea acasă cu portbagajul Daciei plin. S-a apucat de afaceri, i-a mers ce i-a mers şi, la un moment dat, a trebuit să se alinieze politic. N-a aşteptat să fie strâns cu uşa, s-a oferit de bună voie să ajute, şi-a dat obolul şi a fost onorat cu funcţii. Tilică al meu - să-i zicem aşa - era prea deştept ca să iasă ca musca pe rahat, a rămas în planul doi al structurilor de partid, reuşind să se plaseze printre cei consideraţi indispensabili. Şi asta cu atât mai mult cu cât nu cerea mai nimic, dar ştia să primească totul cu o eleganţă care părea celorlalţi recunoştinţă. Atitudinea l-a făcut stimat şi l-a ajutat să-şi păstreze afacerea din care familia trăia mai mult decât decent, dar ferindu-se să facă paradă de opulenţă. Ca să n-o mai lungim, amicul meu a simţit la un moment dat că începuse să încurce nişte lupi tineri. Şi n-a aşteptat să i se ceară să plece, a luat el iniţiativa, pretextând o stare de sănătate mai puţin favorabilă. Mie mi-a spus că astfel a evitat să devină o victimă a canibalizării interne. Socotit de toate taberele drept un tip corect, a devenit confidentul facţiunilor din partidul său, dar şi din altele. Într-un cuvânt, este un om informat, care mi-a confirmat şi mie - după cum sugeram - nişte convingeri. 

Tilică mă anunţa că se ştia deja că Referendumul nu va ieşi, dar nici că-i păsa cuiva de asta. "Miza e cu totul alta!"- mă avertiza el, dar n-a mers mai departe nici cu o răsuflare. Însă m-a anunţat că vor începe nişte războaie interne în partide ceva de speriat, prin care se va încerca doborârea unor lideri. N-a făcut estimări, deşi era evident că ştia mai multe... A lăsat să se înţeleagă însă că pentru un timp concubinajul Bisericii cu Politica va fi pus sub semnul întrebării. Asta până când se va ajunge la noi înţelegeri mijlocite de cine trebuie. Nu l-am contrazis, pentru că şi eu simţeam că se va trece în lunile următoare de la neutralitatea armată la război pe faţă între structurile organizate şi restul lumii. Am convingerea asta nu pentru că aş fi eu cine ştie ce filozof, ci pentru că văd ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Viaţa îşi are ciclurile ei, cu cele patru anotimpuri. În fiecare familie, membrii sunt mai îngăduitori unii cu alţii de când începe primăvara până când se sfârşeşte toamna. Atunci se scot custurile pe masă şi se sare la jugulare. Tot aşa este şi cu ciclurile politice. Care sunt de patru ani şi după ce se scurg primii doi, încep polarizările pentru campaniile electorale. Se observă clar în viaţa publică faptul că pace socială n-a prea fost din 2016 până în prezent. Chiar şi recentul apel la liniştirea spiritelor lansat de către preşedintele ţării, Klaus Iohannis, este unul şmecheresc. Dumnealui n-a fost nici pe departe un om al păcii. Şi nici nu va fi, dar prin acel apel şi-a creat alibiurile necesare pentru a reacţiona la timpul potrivit, pretextând că se apără. La fel se întâmplă şi prin administraţiile publice locale. Consilierii aleşi de cetăţeni încep să se dea la primari, pregătindu-i şi pe subordonaţii acestora să le dea la temelie la momentele considerate oportune. Nu de alta, dar un funcţionar public este greu de dat afară şi mai repede ia primarul un şut în fund decât el. Şi cel mai dureros este cel primit de la colegii de partid, care chiar dacă nu ştiu ce e aia canibalizare politică, o slujesc conform ordinelor primite. Cine are ochi de văzut şi minte de priceput să nu le lase să mucegăiască! Se-aude?...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It