Editorial LA ŢINTĂ - Eroii de ieri şi de azi
Ieri, întreaga Românie a sărbătorit Ziua Eroilor. Oficialităţie au avut posibilitatea să-şi facă băile de mulţime după care se dau în vânt. Şi s-au avântat eroic sub drapele, cu Dumnezeu înainte! Din păcate, mai peste tot au lipsit veteranii de război. Bătrâni şi bolnavi, îşi trăiesc amurgul vieţii în sânul celor dragi - cei mai fericiţi dintre ei - ori pur şi simplu uitaţi de moştenitorii ce se poartă cu ei ca nişte oficialităţi ale statului comunist sau postcomunist. Vă rog să mă credeţi că nu vorbesc în dodii. Supravieţuitorilor din Al Doilea Război Mondial nu li s-au recunoscut drepturile de veterani de război după ce au tăcut tunurile. România era sub stăpânirea Armatei Roşii, pentru că aşa-i măsluiseră soarta Churchill şi Stalin. Şi cum cei mai mulţi dintre ei luptaseră şi pe Frontul de Est, împotriva Uniunii Sovietice, pentru a readuce Basarabia la trupul ţării-mamă, se temeau să nu se trezească prin fundul Siberiei, acuzaţi de crime de război. Şi nu fără temei. Regretatul om de afaceri Aurel Ilea îmi povestea că atunci când fusese arestat ca elev de liceu şi acuzat aiurea de activitate legionară, cunoscuse în puşcărie un ofiţer superior român condamnat pentru că fusese decorat pe front inclusiv de către nemţi. Practic, ce credeţi că se întâmplase?... Tipul era pe front în stepa calmîcă şi într-o noapte geroasă de iarnă, dormea într-un bordei unde-şi avea instalat comandamentul. S-a trezit la un moment dat silit de necesităţi fizice şi când a vrut să se încalţe, s-a speriat de un şoarece care căutase adăpost de frig într-una din cizmele sale. În mod reflex, tipul a tras un foc de revolver, care a alarmat tot dispozitivul. Întâmplarea a făcut ca tocmai atunci acesta să fi fost ţinta unui atac diversionist al sovieticilor, care a fost oprit graţie acelui foc de armă! Ofiţerul în cauză a fost decorat pentru vigilenţa deosebită care a eşuat atacul inamic. După război, a fost recompensat de slugile lui Stalin cu ani grei de temniţă, c-aşa e-n viaţă!
Iată, deci, că bieţii oameni preferau să nu se ştie că erau veterani de război şi cea mai mare recompensă era aceea de a fi lăsaţi în pace şi nu iscodiţi ce-au făcut între 22 iunie 1941 şi 9 mai 1945.
După venirea lui Ceauşescu la putere, deşi nu mai aveam trupe sovietice în ţară, veteranii de război nu s-au bucurat de cine ştie ce drepturi. Explicabil, căci "cel mai iubit fiu al poporului, stejarul din Scorniceşti", oricâte fumuri suverane emana, nu era Regele Ferdinand I, cel care-şi împroprietărise soldaţii care făuriseră România Mare! Ceea ce li s-a dat veteranilor de rând a fost cam praful de pe tobă.
După căderea lui Ceauşescu, interesul cel mare se îndrepta spre eroii revoluţiei care l-au emanat pe Iliescu. Fără a le contesta tuturor meritele, trebuie să recunoaştem că şi în privinţa acestora s-a exagerat. Nu vreau să fiu răutăcios şi să mă alătur detractorilor care spun că prin privilegii s-a cumpărat complicitatea şi tăcerea asupra unor fapte deloc de laudă, dar sunt multe poveşti, inclusiv de la Curtea de Argeş, care impun la anumite reţineri. În anul 2002, când în acest ziar a apărut pentru prima dată lista celor care căpătaseră certificate de revoluţionar, s-au scandalizat destui, dar din diverse motive. Şi ne-au acuzat de-a lungul timpului că am fi nişte comunisto-securişti, de parcă noi am fi încasat nu ştiu ce pensii pentru "meritul" de a fi fost unde trebuia, când era nevoie şi pentru asta am fi luat recompense suplimentare precum primirea de spaţii comerciale sau de pământuri vandabile la preţuri grase. Dar pentru veteranii de război, care au pătimit pe front, nu s-a găsit posibilitatea de a li se suplimenta cumva pensioarele care semănau mai mult cu nişte pomeni. Şi asta în ciuda umflatelor promisiuni electorale pe care şi le asumau candidaţii într-o competiţie scârbos de falsă.
Ca să n-o lungesc la nesfârşit, am să constat simplu ce dreptate avea nea Pătraşcu, veteranul de război de la Corbeni, care la anii adolescenţei mele le arunca în faţă unor ştabi comunişti veniţi de pe la judeţ: "Tovarăşi, am luptat şi am pătimit şi pe frontul Răsărit, şi pe cel de Apus. Şi ce-am făcut? Pe dracu' am făcut, tovarăşi: i-am adus pe ruşi în ţară!..." Nea Pătraşcu nu mai e de mult printre noi, iar numărul foştilor săi camarazi de arme s-a rărit de la an la an şi, mai nou, se răreşte de la zi la zi. Din 1.500, câţi erau după 1990, au mai rămas în zona noastră circa 26, ne spunea preşedintele filialei lor, col.(r) Ion Pătrunjel. Se sting veteranii neîmpăcaţi, cu convingerea că au fost nedreptăţiţi: au luptat pe fronturi ani de zile şi n-au fost recompensaţi cu pensii de revoluţionari câştigate în câteva zile! Şi-au jertfit tinereţile pe altarul patriei şi au fost trataţi ca nişte fii nelegitimi. Iar urmaşii lor au mai puţine drepturi decât lighioanele din păduri sau din afară, apărate de legi mai abitir decât oamenii. Vieţile şi avutul animalelor bipede nu contează în faţa drepturilor patrupedelor, fie că se numesc câini fără stăpân, lupi, urşi sau lupi.
Acum avem alţi eroi adevăraţi ai prezentului, care au dat tribut de sânge pe teatre de război străine, pentru pacea lumii. Ferească Dumnezeu ca şi ei să fie trataţi ca veteranii din cele două conflagraţii mondiale, căci atunci chiar că n-am mai avea dreptul la viitor!...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
