Editorial LA ŢINTĂ - Efectul de turmă
Ne e greu să recunoaştem că ne domină. Adevărul însă iese la iveală de fiecare dată. Şi ne plezneşte unde ne doare mai rău în cele mai grele clipe. Atunci ne văităm. Al dracului ce ne mai place să ne autovictimizăm! Este dovedit istoric că avem în matricea genetică o laşitate condamnabilă. Altfel nu ne-am fi plecat atât de uşor în faţa poruncilor străine. Ne-am dat isteţi că am pupat mâinile ce ne puneau jugurile pe grumazuri. Şi ne lăudăm că ne-am justificat menirea de supravieţuitori, că am rămas aici, stăpâni pe pământurile noastre de mii de ani. N-am pus şi nu punem în balanţă mândria naţională pe care alţii o scot în faţă zi de zi şi ceas de ceas. Atât de jos am coborât în respectul de sine încât am ajuns să ne lăsăm şantajaţi în casa noastră de unii care trăiesc alături de noi, dar au sufletele în alta. Şi vor s-o demoleze piatră cu piatră şi cărămidă cu cărămidă pe a noastră, după ce-au jefuit-o şi însângerat-o de câte ori li s-a dat prilejul s-o facă. Avem conducători slabi, care resimt şi ei nevoia de a fi conduşi. Altfel cum se explică legile imperfecte pe care ni le-au dat aleşii şi de care ticăloşii îşi bat joc pe faţă?... Din comoditate sau din pură prostie ne-am jigodit sub vânturile istoriei. Din fericire însă, în momentele cruciale s-a ivit câte un conducător care a avut nebunia să sfideze laşitatea populară şi să ne silească să retrezim în noi spiritul strămoşilor daci, romani şi al altor popoare cu care ne-am împreunat în timp. Aşa am ajuns aici, salvându-ne mai mereu în ceasul al doisprezecelea! Se va găsi oare şi de astă dată un asemenea om?...
Să trecem în revistă câteva evenimente de ultimă oră. Vicepremierul rus Dmitri Rogozin şi-a permis din nou să ne ameninţe cu represalii militare. Dumnealui este o persona non-grata în Uniunea Europeană şi noi nu i-am permis să ne survoleze spaţiul aerian. Ştia că aveam datoria să respectăm angajamentele politice şi militare la care suntem parte şi anticipa că vom adopta asemenea atitudine, pentru că o mai păţise o dată. Iar asta demonstrează fără putinţă de tăgadă că a avut misiunea de a provoca un incident. Şefii lui aveau nevoie de un conflict diplomatic pentru a face presiuni asupra UE şi NATO într-o perioadă în care Rusia simte acut pericolul izolării internaţionale. Iar pentru a rămâne un jucător pe scena politică internaţională face ceea ce a făcut mereu în decursul istoriei: ameninţă! Şi n-o face singular, ci şi cu ajutorul celor ce sunt în UE şi NATO, dar joacă la două capete. Mi-e greu să spun dacă şi la aceia funcţionează blestemul de a avea capitala, deci sufletul, despărţită în două de apele unui fluviu, dar nu ignor faptul că ei s-au priceput să arunce poduri între maluri...
În aceste condiţii este de aplaudat gestul preşedintelui Klaus Iohannis, care pare să fi ieşit din starea de contemplaţie condamnabilă şi din tăcerea în care se cantonase şi a convocat CSAT-ul pentru o decizie privind dotarea armatei noastre cu capacităţile necesare de apărare/descurajare a agresorilor. Este răspunsul cel mai potrivit din punct de vedere diplomatic pe care-l putea da Moscovei, care-l împinge pe Rogozin să facă pe teroristul de stat. Scutul antirachetă îl deranjează enorm pe Vladimir Putin, care uită tot mai des că el nu e Iosif Vissarionovici Stalin. Şi că trupele Armatei Roşii nu mai sunt cantonate la Berlin sau Praga şi nici măcar la Kiev. Acum aproape 50 ani, în timpul "Primăverii de la Praga", când trupele Tratatului de la Varşovia invadau într-o noapte fosta Cehoslovacie, cele româneşti n-au participat la acel act de terorism statal. Au rămas să-şi apere propriile graniţe, aşa cum anunţase Ceauşescu lumii întregi, condamnând deschis ucazul dat de Leonid Ilici Brejnev de la Moscova. Decizie care era copiată după aceea a lui Nikita Sergheevici Hruşciov, prin care Budapesta fusese însângerată de tancurile ruseşti la numai trei ani de la trecerea lui Stalin de-a stânga lui Lenin. Maşina de război sovietică n-a îndrăznit atunci să treacă Prutul, pentru că Brejnev ştia că nu putea întinde coarda prea mult şi n-a riscat să-şi ridice-n cap lumea liberă, tot aşa cum n-o făcuse nici Hruşciov în criza rachetelor cubaneze. Nici Gorbaciov n-a îndrăznit să dea asemenea ordin în decembrie 1989, deşi avea o înţelegere făcută cu bătrânul Bush la Malta. Şi asta pentru că fusese probabil informat de agenţii lui de la vârful eşaloanelor noii puteri de la Bucureşti că generalul Guşă, care nu era tributar serviciilor secrete subordonate Kremlinului, ordonase ca orice soldat străin să fie tratat ca inamic şi ca agresor. Guşă a plătit apoi dispărând subit din viaţa asta în împrejurări neelucidate, pentru că adevărul ar fi fost prea periculos pentru unii sau pentru alţii dintre cei ce ne conduceau şi încă mai sunt aproape de structurile de putere ale statului. Nu ştiu ce decizii se vor lua mâine în CSAT, dar sper ca raţiunea să triumfe. Şi pentru că suntem dominaţi de spiritul de turmă, să facem din această slăbiciune o armă, rămânând solidari în jurul celui care se va dovedi capabil să ne conducă pentru a ne regăsi mândria de neam!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
