Editorial LA ŢINTĂ - Jos pălăria în faţa Simonei Halep!

Ţin să precizez din capul locului că nu mai sunt cam de multişor fanul constănţencei. Dar meciul pe care l-a făcut contra Johannei Konta la Wimbledon, marţi seara, a fost de-a dreptul incredibil şi poate cel mai bun pe care l-am văzut în ultimii ani, dacă nu în toată viaţa mea. A avut ritm, suspans, forţă, nebunie şi chiar perversităţi din partea spectatorilor care şi-au susţinut şi prin mijloace nepermise favorita, cu largul concurs al arbitrului de scaun Kader Nouni. Asta nu micşorează cu ceva meritele învingătoarei, care a ştiut ce-a vrut şi chiar a făcut totul pentru a nu rata posibilitatea de a fi sus de tot într-un Grand Slam. Sub ochii ultimei englezoaice care a câştigat Wimbledonul acum fix 40 ani - şi am numit-o pe Virginia Wade - Johanna Konta a bătut-o pe Simona Halep într-o partidă în care amândouă au dat ce-au avut mai bun în ele la acel moment. Şi au făcut o superbă propagandă acestui nobil sport, care cândva era rezervat lorzilor şi acum a ajuns să fie jucat şi arbitrat şi de ţărani sau de ciobani. Păcat!...

S-o luăm pe rând. Simona putea să ajungă lider al clasamentului mondial dacă o bătea pe Johanna. Este pentru a nu ştiu câta oară când ratează copilăreşte o astfel de posibilitate. La Paris a "încasat-o" de la foarte tânăra letonă Jelena Ostapenko, iar mai nou, la Londra, de la englezoaica naturalizată din Australia, Johanna Konta, născută din părinţi unguri. E drept, e mare încăierare pe locul lăsat liber de Serena Williams, retrasă ca să dea naştere unui copil la 35 ani, după ce a făcut linişte printre jucătoarele de tenis cât a avut ea chef! Halep a fost una dintre pretendentele tradiţionale la primul loc, ajunsă într-o asemenea postură datorită uriaşului noroc care i-a însoţit cariera. Şi nu glumesc, pentru că - în general - i-au făcut altele treaba, netezindu-i drumul spre aerul rarefiat al vârfului topului mondial. Iar atunci când a fost în postura să dea lovitura, a ratat de fiecare dată! Concluzia mea este că Simona nu are sânge de campioană câtă vreme se lasă bătută de necunoscute lumii bune a tenisului, flămânde de rezultate şi performanţe. Nu este ajutată de fizic şi nici de psihicul care o conduce spre gafe monumentale după mingi incredibile reuşite. Tocmai de asta eu m-am detaşat de ea, lehămetisit de incapacitatea de a atinge obiective măreţe. Şi, pe cale de consecinţă, de fiecare dată când este cotată drept favorită, mă tem de rezultat. N-am crezut şi n-am să cred că ea este capabilă să câştige un Grand Slam sau şefia clasamentului mondial până când nu se va dezbăra de rutina de a pune pe "trăgaciul" adversarelor cam toate mingile, de parcă ar suferi de masochism acut şi ar adora să sufere! Dar, dând Cezarului ce i se cuvine, trebuie să recunosc că acum este pe drumul cel bun: şi-a pus la punct serviciul, este ceva mai echilibrată, nu mai dă cu racheta în pământ ca un copil râzgâiat pe zgura de la arenele de pe strada Barajului din Curtea de Argeş, se deplasează fantastic în teren şi munceşte ca o colectivistă, încercând să suplinească astfel lipsa de talent şi, în unele momente, de inspiraţie, cauzate de black-out-uri mentale picate parcă din alte sfere. Iar faptul că-mi salt pălăria în faţa ei este pentru că merită pentru truda chinuitoare depusă în meciul cu Konta, în care - din acest punct de vedere - nu i se poate reproşa ceva. Simona a fost marţi o demnă reprezentantă a proletariatului acestui sport, care ne-a dovedit încă o dată truismul potrivit căruia clasa muncitoare nu poate merge în rai! Dar asta nu înseamnă că nu ne-a dat tuturor o lecţie de viaţă, de luptă şi merită elogii pentru spectacolul extraordinar la care şi-a adus contribuţia, fiind aplaudată la scenă deschisă şi de perfizii spectatori englezi ce-au şicanat-o cu tot felul de gesturi lipsite de fair-play, tolerate de arbitrul de scaun. Despre acest francez prefer să nu mă pronunţ mai mult, cât timp este piaza rea a Simonei, după cum a dovedit-o din plin şi în finala jucată acum câţiva ani la Roland Garros şi pierdută contra Mariei Şarapova, pe care - la fel - a împins-o de la spate cât a putut, tolerându-i tragerile de timp şi toate trucurile. La fel a procedat mai nou şi cu Johanna Konta, şi bineînţeles că nu va avea de suferit pentru modul discutabil în care a condus partida, şicanând-o permanent pe fata noastră, faţă de care parcă ar avea o aversiune greu de explicat. Eu am tras apa după el, dar sunt conştient că mă va mai plictisi ani buni cu vocea lui de bariton sau bas. Personal aştept răbdător să se găsească oarecine să-l opereze, făcându-l tenor. Dăăă, Doamneee!...

Calmul cu care a gestionat situaţiile astea scandaloase Simona Halep m-a impresionat mai mult decât dacă ar fi ajuns lider mondial în ziua de 11 iulie 2017. Maturitatea ei îmi dă speranţa că într-o zi va sparge ghinionul şi se va putea aşeza lângă Ilie Năstase, primul lider al clasamentului mondial de tenis masculin. Asta nu înseamnă că voi redeveni un fan al ei. Şi nu se va întâmpla aşa ceva pentru că m-a dezamăgit de prea multe ori şi vreau să-i urmăresc partidele detaşat şi nu riscând un infarct. Ca român voi fi alături de ea şi de ceilalţi compatrioţi împotriva întregii lumi care nu acceptă ideea că putem fi mai buni decât reprezentanţii lor! Oricum ar fi, pentru partida de marţi, îi mulţumesc Simonei pentru spectacolul superb pe care l-a oferit lumii şi pentru demnitatea cu care şi-a acceptat încă o dată eşecul. Şi recunosc că Johanna Konta merita să câştige şi ar fi făcut-o chiar şi fără ajutorul publicului sau al lui Kader Nouni, care - din punctul meu de vedere - nu şi-a făcut datoria corect! O fac sincer, convins că roata vieţii se învârteşte pentru fiecare, chiar şi în sport, consolându-mă cu convingerea că de n-am să prind eu momentul fericirii, o vor face cel puţin o parte dintre cei care citesc aceste rânduri... 

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!