Editorial LA ŢINTĂ - Spital, cimitir al speranţelor de viaţă...
Pentru români, dintotdeauna, sănătatea a fost dezideratul suprem, iar boala - un blestem. Acum mai abitir decât oricând, ea este un lux interzis românului de rând. Care este şi cel mai vulnerabil în faţa maladiilor, dată fiind sărăcia şi mizeria în care este silit să trăiască. Iar în jalea provocată de corupţia sistemelor de guvernare ticăloşite, trebuie să includem o sumedenie de nedreptăţi şi umilinţe la care este supus constant. Munca lui de rob nu este plătită corespunzător, astfel că nu-şi permite nici măcar o alimentaţie cât de cât sănătoasă. Mănâncă ce-apucă, pentru a face economie ca să-şi plătească facturile cu costul vieţii scârbavnice pe care-o duce silnic, cu asigurările, taxele şi impozitele către stat ş.a.m.d. Toate astea-i amărăsc sufletul, îl înrăiesc de-l fac să dea cu barda-n Dumnezeu, secându-l de puteri, de speranţe şi de sănătate, transformându-l pe amărâtul de el într-un mort-viu. Cu fiecare zi ce trece, dacă nu se schimbă radical situaţia, România se apropie de recunoaşterea statutului de ţară a fantomelor!
Departe de mine gândul de a fi profetul care anunţă Apocalipsa. Mi-e silă de asemenea scamatori cu sufletele semenilor, tot aşa cum îmi fac scârbă cei ce-mi bat la uşă în fapt de seară, ca să mă convertească la nu ştiu ce religie. Şi mă doare sufletul descoperind că tineri ca ei au căzut sub influenţa unor nenorociţi de guru şi, în loc să-şi trăiască viaţa plenar, îi slujesc supuşi să facă prozelitism printre fraieri. Fără intenţia de a jigni pe cineva, oare de ce m-ar mai interesa pe mine nu ştiu ce religie când Dumnezeului părinţilor mei pare să nu-i mai pese de neamul ăsta românesc, căruia i-a întors scârbit spatele?... Eu nu mă simt în stare să-mi întorc faţa de la el, deşi m-am consolat fatalist cu gândul că n-are rost să aştept mântuirea din altă parte decât de la noi, oamenii ce gemem sub jugul celor ce ne călăresc acum.
Deci, haideţi să revenim la temă. Lucrez şi plătesc asigurări de sănătate de vreo patruzeci de ani, timp în care am apelat la spital cam de patru ori. Şi pot spune că am fost tratat cum se cuvine numai la Spitalul de Pneumoftiziologie de la Valea Iaşului. Prin 1991, când am fost internat în timpul mineriadei din septembrie la Spitalul de Chirurgie Toracică de pe Ştefan cel Mare, din Bucureşti, am cunoscut acolo o mizerie de Africa: toaletele deversau în interior, mirosul te trăznea în saloanele în care curgeau pe bolnavi gândacii când se stingea lumina, mobilierul şi cearceafurile, pernele, păturile şi mâncarea erau împuţite de sânge şi alte necurăţenii, iar şobolanii atingeau dimensiuni care le determinau pe pisicile ce populau curtea să emigreze la mama dracului, şi nu de frica minerilor lui Miron Cozma!... Am fost pacient şi la Spitalul Municipal Curtea de Argeş, unde condiţiile de cazare s-au schimbat în bine în ultimii ani. Este mai curat, mai plăcut în saloane, dar cam atât. Zilele acestea am trecut pe acolo cu încă doi colegi, şi nu neapărat pentru că ieşise o furtună într-un degetar în ultima şedinţă de legislativ, când consilierul Ion Şerban îşi permisese din nou să formuleze nişte întrebări deranjante pentru conducerea unităţii medicale, ba chiar ceruse un audit, care să lămurească situaţia sponsorizărilor pentru hrana bolnavilor şi nu numai. Răspunsurile date în plen au fost paralele cu adevărul şi am să demonstrez acest lucru. De la intrarea pe hol ne-a întâmpinat un miros greu de descris, care nu favoriza o bună oxigenare a plămânilor, fapt cunoscut de toţi cei ce au trecut pe-acolo. În salonul unde-am ajuns era o căldură sufocantă, căci caloriferele ardeau ca la balamuc, în ciuda ferestrei deschise. Aerul rămâne aproape irespirabil şi bolnavilor li se face mai uşor dor de altă lume. Ei ne-au povestit că au parte doar de cazare şi că-şi cumpără din buzunarele proprii medicamentele, iar masa o iau din plasa adusă de acasă, ţinută pe pervazul din afară al fereastrei, căci n-au frigider. Cum o fi vara, putem doar să ne închipuim... Masa oferită în spital este alcătuită din apă chioară botezată ceai, dimineaţa şi seara, cu câte două feliuţe simple de pâine şi - la prânz - ce s-o mai găsi la mila celor ce au pâinea şi cuţitul în mână. Precizare: formularea aparţine bolnavilor cu care am discutat, care ne-au rugat să nu-i spunem, că ei nu-şi permit să se interneze la Piteşti sau Bucureşti! Agăţându-se de viaţă, se mulţumesc să primească doar cazare, şi nici poveste despre faptul că n-ar cumpăra medicamente, deşi au plătit degeaba zeci de ani la rând asigurări de sănătate! Mă opresc deocamdată aici, lansând întrebarea dacă preşedintele Consiliului de Administraţie, jr. Răzvan Bădescu şi colegii săi, membrii din Comisia de Sănătate din Consiliul Local Curtea de Argeş - dr. Jean Chefani, prof. Gheorghe Molea şi Ionel Păunescu - au trecut vreodată prin spital, s-au informat şi au verificat meniul, din simplă curiozitate, întocmind măcar un raport de informare pentru colegi sau pentru cine trebuie să ia măsurile urgente pentru îmbunătăţirea situaţiei. Le-aş sugera să se intereseze câte PFA-uri s-au cuplat la unitate, cui aparţin, ce servicii prestează, la ce preţuri, să analizeze dacă măsura a fost sau nu benefică şi, nu în ultimul rând, să caute o explicaţie pentru fuga doctorilor de Spitalul Municipal din oraşul nostru. Dacă n-au făcut-o şi nici n-au de gând să mişte ceva, cu părere de rău, ca simplu cetăţean, le spun verde-n faţă că n-au ce căuta în posturile pe care le ocupă, deoarece indemnizaţiile nu se merită doar prin intervenţii făcute în dorul lelii în plen sau prin atitudini demagogice manifestate teatral la votul proiectelor de hotărâri! Nu de alta, dar în cazul în care vom avea parte în continuare de tăcerea aleşilor, vom contabiliza la nesfârşit cazurile de deces înregistrate în spitalul nostru, care - conform cutumei - vor fi singurii vinovaţi că că au fost şterşi din catastife! Nu sunt atât de tâmpit încât să-i întreb pe onorabilii noştri aleşi locali dacă s-ar trata/opera la acest spital sau la oricare dintre cele surori în atitudinea faţă de bolnavi, adică în majoritatea celor din România, chiar dacă nu au înscris pe frontispiciu avertismentul "Lăsaţi orice speranţă, voi, cei care intraţi!"
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
