Tudor Muşatescu - un dramaturg de o savoare deosebită
În marea familie a elitelor din Argeş rămâne pentru nemurire şi musceleanul Tudor Muşatescu, prin virtuţile sale scriitoriceşti de poet, prozator, ziarist şi, cu deosebire, dramaturg descendent din inegalabilul I.L. Caragiale. El s-a născut în comuna Măţău, de lângă Câmpulung-Muscel, la 22 februarie 1903 şi a murit în Bucureşti, la 4 noiembrie 1970. Sunt 45 ani de la trecerea sa în nemurire şi ne e dor de "muşatismele" sale, care au surprins o epocă frământată... Tudorică se mândrea că "în realitatea mea de băiat al lui domnul avocat Alexandru Muşatescu (când primar, când prefect, când deputat) şi - peste... şi dincolo de toate - domnul senator Alexandru - cea mai populară şi mai iubită figură a oraşului" (Suvenir din Câmpulung) şi al Elenei Vlădescu, fiica unui mare proprietar din Muscel, de la care se pare că moşteneşte darul umorului sănătos. Clasele primare şi trei clase secundare le-a făcut la Gimnaziul "Dinicu Golescu" din Câmpulung-Muscel.
În perioada Primului Război Mondial, familia senatorului Muşatescu se refugiază la Iaşi, iar în 1919 se stabileşte la Bucureşti, unde Tudor îşi continuă studiile la Liceul "Sf. Sava", apoi urmează Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere (franceză şi latină) din cadrul Universităţii din Bucureşti. Îşi dă licenţa în anul 1924 şi activează, pentru scurtă vreme, ca profesor. Nu era omul care să stea liniştit la catedră. Succesele repurtate ca autor dramatic îi vor permite să se dedice exclusiv literaturii, gazetăriei şi boemei.
Era un om agreabil de teatru. S-a căsătorit teatral cu Edith Heckter, dar divorţează repede, în 1935. Se recăsătoreşte, patru ani mai târziu, cu Ecaterina (Kitty) Gheorghiu, actriţă la Teatrul Naţional, cu care are un fiu, pe Bobiţă. Pentru Kitty scrie piesa "Madona". Talentul său i-a permis să se exprime într-o largă paletă de mijloace literare, care cuprinde o zonă întinsă, ce include dramaturgia, teatrul scurt, romanul, schiţa, aforismul, epigrama, traduceri, librete de operetă, spectacole de revistă, cuplete, scheciuri, scenarii de film şi chiar scenarii pentru spectacole de circ. Avea o deosebită vocaţie pentru comedie, specie care îl va impune ca un reprezentant de seamă al comediei româneşti interbelice.
Activitatea
Încă din liceul câmpulungean şi-a exersat condeiul literar prin reviste proprii (Ghiocelul, Zori de ziuă, Muguri) şi colaborând la "Revista copiilor şi tineretului", "România", "Scena", dar adevăratul său debut literar poate fi remarcat în 1923, cu piesa "Focurile de pe comori", scrisă în limba franceză şi jucată la Paris. Într-o notă biografică consemnează: "Iubesc două oraşe: Câmpulungul în care m-am născut şi Parisul în care am deschis ochii". În 1925 debutează şi în ţară, pe scena Teatrului din Craiova, unde îşi face stagiul militar, cu două piese cazone: "T.T.R" (două acte în versuri) şi "Datoria" (dramă în trei acte). În anul următor, în oraşul său natal se produce şi debutul liric cu volumul "Vitrinele toamnei", versuri "de o agreabilă virtuozitate, fluide şi graţioase, în care se manifestă intimismul şi psihologismul erotic" (E. Lovinescu).
A colaborat la numeroase reviste şi publicaţii, pe unele chiar le-a condus, consemnând în paginile lor "porţia" de umor pregătită cititorilor şi semnată cu pseudonim sau cu numele adevărat. Ca umorist şi-a câştigat notorietatea literară cu volumele de schiţe vesele: "Nudul lui Gogu" (1927) şi "Ale vieţii valuri" (1932).
Teatrul rămâne marea pasiune a autorului. În 1928 iese la rampă cu piesa "Pantarela", comedie în patru acte, premiată de Asociaţia criticilor dramatici. În 1931 iese pe scenă cu vodevilul "Sosesc deseară" (comedie satirică uşoară, intercalată cu unele cuplete muzicale), reprezentată în mai multe teatre din ţară. Piesa care l-a consacrat ca dramaturg şi care a avut un succes răsunător a fost comedia în trei acte "Titanic Vals" (1932), cu care s-a deschis stagiunea din 1932/'33 la Teatrul Naţional din Bucureşti. Au urmat multe alte piese de teatru, din care mai consemnăm pe cele mai frecvente în repertoriile teatrelor din ţară: "Escu" (1933, în care prezintă evoluţia personajelor din "Titanic Vals"), "Licurici" (1935), "Chestiuni de familie" (1936), "Visul unei nopţi de iarnă" (1937, film în 1946), "Profu' de franceză" (1947), "Geamandura" (1950, scoasă repede din repertoriu, fără motive) şi altele. Însuşi dramaturgul mărturiseşte că a scris 113 piese originale şi peste 300 adaptări, localizări, traduceri, prelucrări etc. A scris şi în colaborare cu vestitul regizor Sică Alexandrescu peste zece piese de teatru (Figura de la Dorohoi, Sinaia la domiciliu, Birlic, Teoria cocoşului şi altele). A tradus din dramaturgi străini şi a realizat adaptări după alte piese de teatru româneşti sau străine. Cât timp a trăit, nenea Tudorică (aşa cum îl alintau confraţii din teatre) a rămas un devotat al scenei. Astfel, în deceniul 1930-1940 a îndeplinit funcţia de inspector general al teatrelor, apoi devine director al unor companii teatrale: Teatrul din Sarindar, în 1940, împreună cu actriţa Maria Filotti, înfiinţează mai multe teatre particulare, în 1941 Teatrul "Tudor Muşatescu", Teatrul "C.A. Rosetti", Teatru Nostru, Teatrul Colorado (1943/'44).
Istoria literaturii române îi consemnează şi romanul "Mica publicitate" (1935), un roman comic "scris în scopul distrugerii spiritului, tratând decăderea unei văduve de colonel, care s-a lăsat jefuită de slăbiciuni erotice de feluriţi escroci sentimentali" (G. Călinescu). Îi datorăm şi un lung şir de scrisori umoristice, intitulate "Doresc ca micile mele rânduleţe..." (1945), în care face "exerciţii de virtuozitate în surprinderea automatismelor caragialeşti pe terenul scriiturii" (Ov.S. Crohmălniceanu), precum şi volumul "Fiecare cu părerea lui" (1970), alcătuit din "muşatisme" pe care le-a publicat mulţi ani la rând în revista "Contemporanul". La acest volum se adaugă un "Dicţionar umoristic al limbii române", în care satirizează "beţia de cuvinte, agramatismele, falşii intelectuali, impostorii vremii sale" (I. Focşa). Când a criticat sau a ridiculizat, nenea Tudorică a făcut-o cu blândeţe, dintr-o infinită dragoste faţă de om şi cu o imensă încredere în natura sa perfectibilă: "Eu fac parte dintre scriitorii care n-au scris pentru sertarele lor şi nici n-au trăit în turnuri de fildeş... Eu am trăit pe Pământ şi-am scris pentru oameni, pentru locuitorii lui". Aş completa imaginea personalităţii sale complexe şi cu câteva "muşatisme" sau vorbe de duh pe care el le rostea zi de zi, în funcţie de interlocutor: "Omul are trei vârste: nevârstnic, matur şi trecut sau necopt, copt şi răscopt", "Cel mai mare nu este cel mai înalt, ci acela care iese deasupra", "Fără mâna omului, omenirea ar fi trăit în patru labe", "Focul sacru nu se aprinde cu chibrituri", "Numai covoarele se nasc să fie călcate în picioare", "Florile fără parfum n-au caracter", "Tablourile lui Aman nu vorbesc. Recită".
Critica literară despre Tudor Muşatescu
Criticii literari au fost generoşi în interpretarea stilului muşatescian şi îl consideră inimitabil. Şerban Cioculescu îl caracterizează "ca om de teatru de o vioiciune intelectuală excepţională, cu vorbă încărcată de miez şi cu o inimă bună, o inimă caldă". Iubita din tinereţe, actriţa Leny Caler, îi prezintă portretul cu ochi de îndrăgostită: "Capul lui rotund de copil, cu nasul cârn, cu buze frumos desenate, pe care flutura veşnic un surâs dulce-ironic, mutra mucalită, ochii lui mari, albaştri, cu gene lungi, negre. Tudorel, mic de statură, delicat ca înfăţişare, se imagina în povestirile lui puternic, curajos şi agresiv, când mă plimbam cu el prin Cişmigiu..." (Cf. I. Focşa, actor). Eroii săi nu sunt oameni cinici, nu sunt văzuţi în degradarea lor, în caractere degradate. Printre aceştia dăinuiesc idealişti oameni de cinste absolută, ca Spirache Necşulescu din "Titanic Vals", care cere alegătorilor să nu-l voteze: "Să nu mă votaţi..., fiindcă nu merit să intru în Parlament, pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi şi nici n-am să pot să fac. De ce să vă mint şi să vă însel buna voastră credinţă?" Efectul este imens şi contrar celui aşteptat de Spirache. Oamenii au votat cu toţii pe cel care s-a arătat a fi atât de sincer cu ei. Ion Marin Sadoveanu considera că personajul Spirache Necşulescu este "una dintre marile izbânzi ale literaturii noastre dramatice", iar soacra Chiricachiţa se impune ca personaj de antologie al comediei româneşti. Prietenul N. Carandino, care a trăit viaţa de culise, de scenă, alături de Muşatescu, consemnează în amintirile sale: "Cartea lui de vizită era umorul sănătos. Când vorbea, nu ştiai niciodată dacă glumeşte sau dacă vorbeşte serios. Gluma începea cu propria persoană. Răspândea râsul în jurul lui. N-avea adversari, avea numai prieteni. Dintre oamenii de teatru, Muşatescu şi Victor Eftimiu erau cei mai spirituali, minţile cele mai scăpărătoare ale epocii...".
Adevărul este că mai ales comediile şi "muşatismele" lui nenea Tudorică au surprins în epoca aceea frământată şi poate chiar au deranjat elita din conducerea ţării. De aceea, după 1948 a fost redus la tăcere o lungă perioadă de timp. Nu i se mai publicau cărţile, articolele de umor, piesele ca "Geamandura", "Două palme" sau "Profu' de franceză" sunt scoase din repertoriul teatrelor din ţară. În "Jurnalul" său consemnează că se confruntă cu greutăţi materiale şi pentru a-şi întreţine familia "confecţionează şi vinde pungi pentru seminţe pe stadioane". Glumea cu prietenii: "Muncesc de-mi iese untul din mine, dar iese şi laptele casei, pâinea, ţigările...". Spunea că îşi va deschide o firmă: "Tudor Muşatescu - pungaş!" (Cf. I. Focşa)
În loc de concluzii
Săracul nenea Tudorică a fost reabilitat spre sfârşitul vieţii, fiind din nou solicitat în presa umoristică şi în repertoriile teatrelor, dar o boală crâncenă îl măcina. O afecţiune a laringelui îi afectează vocea, dar îşi poartă cu discreţie boala. Deşi vorbea gâjâit, greu, umoristul continuă să scrie şi să facă glume cu prietenii, pe seama bolii sale: "Nu-mi mai îngrijesc racul din gât, fiindcă ştiu că racul trebuie să dea înapoi. Cancerul meu din gât merge spre bine, spre binele lui..." sau "Noi ne gândim la moarte o viaţă întreagă şi ei îi ajunge o singură clipă să se gândească la unul dintre noi. Păi, dreptate e asta?" sau "Urăsc moartea, fiindcă trebuie să mă supun fără replică. Tocmai eu, ditamai dramaturgul...". Şi, în sfârşit, ultimul "muşatism" pe care îl consemnez: "Nu vreau să mor până nu termin de trăit!" Din păcate, piesa cu nenea Tudorică Muşatescu are şi un sfârşit tragic, peste care s-a lăsat cortina într-o zi mohorâtă de toamnă a anului 1970. Părăsea scena vieţii râzând. Stau mărturie vorbele lui Şerban Cioculescu: "Am văzut o înmormântare la care mortul era vesel. Îşi lăsase toată averea Academiei Române". Prin urmare, era un mod de a muri glorios. Poate că gloria se usucă, dar laurii rămân pentru totdeauna!
