VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Eu de aici până aici cosesc...
Sunt convins că expresia de mai la deal (vorbele ingenioase plac, ceea ce place e al tuturor, "bun al întregului popor", dar tot îmi fac datoria de a menţiona că am preluat "de mai la deal" din texte ale unui scriitor de mai la vale, că Bucureştiul are 100 de metri altitudine doar în vârful Casei Popo... Parlamentului...) - reiau, că de atâta paranteză am uitat de unde am pornit - sunt convins că expresia din titlu este cunoscută cititorului, iar dacă nu-i este, reamintesc că circula şi pe "vremea dinainte", pusă în gura unui - desigur! - cosaş (ardelean, dar asta chiar nu are relevanţă), care răspundea invariabil cu aşa ceva indiferent ce întrebare i se punea.
Dincolo de umorul oarecum englezesc al anecdotei (doar nu întâmplător bântuie prinţul Charles prin Ardeal în ultima vreme... apropo: nu l-am văzut niciodată cu Camilla, oare se teme atât de tare de vampiri?...), stă însă o noimă cu totul serioasă: nu-mi pasă, nu mă bag, nu e treaba mea, cosiţi voi acolo, eu de aici până aici cosesc... Nu insist în direcţia asta serioasă, de la Cantemir, amicul lui Petru Rus cel Mare, până la Vasile Dâncu, amicul lui Ioan Rus cel mic (cum care? ardeleanul meşter în master planuri...), cei care s-au ocupat de hirea românilor pot să dezbată chestiunea, ba chiar mai cu pricepere ca mine. Eu vreau aici să povestesc o mică întâmplare, un fleac semnificativ i-aş zice, care mi-a adus în minte gluma cu cosaşul.
Eram prin Piteşti (chiar acolo, nu mut cadavrul pe strada Academiei - asta trimite la o altă glumă, dar e una istorică, de pe vremea când miliţienii nu ştiau cum se scrie Edgar Quinet, nu se mai potriveşte azi, când Poliţia are purtătoare de cuvânt poliglote care pot participa şi la concursuri de purtătoare de imagine), într-o dimineaţă, trecători puţini, în faţa mea un lucrător de la salubritate, cu salopetă albastră, cam mărunţel, cam bătrânel, împingea un tomberon cu roţi uriaşe, ştiţi cum sunt, ocupă jumătate din stradă dacă sunt pe stradă, şi aduna pe un făraş hârtii, mai mult hârtiuţe, rare şi acestea, de pe trotuar. Trăgea în vremea asta dintr-o ţigară. Nu se grăbea, făcea totul meticulos, de aici până aici, mătura numai pe trotuar adică, hârtiile de dincolo de trotuar nu-l interesau, că el nu cosea acolo. Ştiam asta din municipiul nostru de deal-munte, ehei, Primăria e pe la 440 de metri altitudine, unde, la fel, tomberoanele, măturile şi făraşele au pilot automat, cu GPS, unul extrem de performant, ştiu unde se află cu precizie de o lăţime de mătură, nu fac un pas dincolo de suprafaţa dată în grijă, oricât gunoi ar fi acolo (spre cinstea împingătorilor de tomberon, nu am văzut vreodată unul mutând hârtia în afara "sarcinii de serviciu" - dar nici invers nu am văzut...). Ce mi-a plăcut foarte (vorba vine) a fost că piteşteanul în salopetă albastră, după ce s-a săturat de pufăit, a aruncat chiştocul într-o parte, spre înapoi, pe suprafaţa pe care tocmai o măturase! Cine nu crede, e treaba lui (vorba lui Moisil, modificată: eu povestesc, nu conving!). Cine rămâne la dimensiunea chiştocului, greşeşte, e sociologie adâncă aici, cultura muncii, istorie chiar (cincizeci de ani în care "noi ne făceam că muncim, ei se făceau că ne plătesc"). Doi oameni în unul singur. Unul la serviciu (nu cred că personajul îi zicea "job"), care cosea meticulos partea lui de fâneţe, şi un cetăţean, deloc întâmplător ascuns în cel dinainte, care dădea la dreacu toată munca primului, se simţea bine pe trotuarul tuturor, deci al nimănui, urmând ca a doua zi să adune grijuliu chiştocul în tomberonul cu roţi uriaşe, nu ştiu dacă nu cumva dându-i la dreacu, în minte, pe cei care aruncă gunoi pe trotuar...
Schimbaţi ce e de schimbat în poveste, că titlul ne dă dreptul...
la orice poștaș sau oficiu poștal din județ ori din țară!