Barbu Paris Mumuleanu, printre primii poeți români
Tatăl poetului Barbu Paris Mumuleanu provine din Bircii, sat aflat în apropriere de Scornicești. A fost negustor de mărunțișuri. Poetul s-a născut la Slatina, în 1794, asupra numelui său de familie existând controverse – Mumuleanu sau Mamuleanu sau Mămularul. În „Epigonii” lui Eminescu, el apare drept Mumulean. După nașterea sa, familia s-a stabilit la București. Cu înclinație spre studiu, a devenit de tânăr logofăt în casa boierului Filipescu, acesta fiind el însuși cunoscător al elitelor culturale ale vremii. Ospitalier, îi primea la el atât pe talentați, cât și pe cei mai puțin înzestrați. Se pare că Barbu ar fi însoțit la un moment dat familia boierului la Paris. În această atmosferă, în contact cu învățații vremii, „începu a simți o deosebită aplicație pentru literatură și a se instrui singur”, după cum relatează George Poboran, istoricul slătinean, bazându-se pe cronicile timpului. A învățat carte grecească și românească la Școala „Ionașcu” de la Slatina, lângă care se afla casa părinților săi, între anii 1800-1804. La curtea luminatului boier C. Filipescu i-a citit pe Aristofan, Euripide, Ovidiu, Homer, literatură și filozofie, estetică, prozodie, limbi străine.
În 1820 i-a apărut primul volum, „Rost de poezii adecă stihuri”, editat la București, scris în limba română, dar cu litere chirilice. Cinci ani mai târziu i-a apărut volumul „Caracteruri”, iar post-mortem s-a ivit și volumul „Poezii”, în 1837, prin grija lui Titu Maiorescu.
Ion Heliade Rădulescu a considerat că, dacă ar fi avut o viață mai lungă, opera sa ar fi devenit „un cap d’operă de o imaginație firească și un model pentru mulți versificatori cari scriu...”. Eminescu a făcut cunoștință cu opera lui Barbu Paris Mumuleanu pe când nici nu împlinise 20 de ani. Aron Pumnul, în lucrarea sa „Lepturariul românesc”, scrisă în 4 volume, între anii 1862-1865, în care prezintă biografiile și operele celor mai reprezentativi autori ai timpului, îl inserează și pe Mumuleanu, cu scrierea „Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțumirii streinilor care au dărăpănat-o”. În „Epigonii”, Eminescu se arată impresionat de „Ali Chip”.
În versurile sale, Mumuleanu înfierează minciuna, promisiunile fără acoperire, lauda, greșelile și viciile sociale, satirizează parveniții, lingușitorii, zgârciții, înfumurații, flecarii etc.. A scris și versuri pe tematică erotică, într-o manieră destul de inovativă. I-a avut ca model pe poeții Văcărești, Claude Monet, Jean de La Bruyère și Athanasios Christopoulos.
Poetul moare la București, în 1836, în 21 mai, la 42 de ani, „răpus de boală și de sărăcie”, lăsând în urmă o familie numeroasă – soție și copii mici, fără nicio lețcaie. Este înmormântat la cimitirul Bisericii Batistei, apoi osemintele au fost transferate la Bellu, la cererea fiului său Spirache.
Un fiu al poetului, Costache Mumulean, a fost preot. Un altul, Spiridon Paris Mumulean, a fost omul de încredere al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A fost otrăvit de cei ce pregăteau debarcarea de la cârma țării a lui Cuza. În Slatina, orașul său natal nu are nici măcar o placă comemorativă, cu toate că a pus o cărămidă la temelia literaturii române. Istoricul german Hagen Schulze, a spus: „Mumulean a ridicat româna de la stadiul de dialect al țăranilor la rangul de limbă literară, asemănător rolului jucat de Ivar Aasen pentru limba norvegiană sau Adamantios Korais pentru limba greacă”. Heliade Rădulescu amintește că „Acest om a cântat nenorocirea patriei, a veselit pre mulți cu poeziile sale, a fost cel dintâi care a făcut pe români să vadă și ei tipărite poezii mai regulate”...
la orice poștaș sau oficiu poștal din județ ori din țară!