La curtea lui Urmuz - Atracţii turistice în jur

Am mai semnalat în acest colţ de pagină „comori de lângă noi”, în special monumente neştiute ale oraşului sau monumente (mai ales de arhitectură) neîngrijite, parcă părăsite şi de proprietarii lor şi de administraţie, primii nepricepuţi, neinteresaţi, unii probabil săraci, alţii probabil nesimţiţi - cuvânt greu, dar nu găsesc altul mai potrivit - cea de pe urmă, timidă, paralizată de birocraţie, de politicianism. După fiecare rundă de alegeri, mă întreb în gând, uneori întreb şi public: oare politicienii ştiu că „memoria locului” are două pagini, una cu bune şi una cu rele, iar dacă ştiu asta, ce dorinţă şi ce planuri au ei, să rămână pe pagina cu gospodari, care au făcut ceva pentru oraşul acesta, sau pe cea cu politicieni de care nu-şi mai aminteşte nimeni? Întrebări (nu numai) retorice, revin la titlu.
Subiectul ar trebui să fie mereu de interes, măcar din „patriotism local”, dar a devenit şi mai important la vreme de pandemie, când turismului i s-au tăiat aripile (de avion), a trebuit să se desfăşoare „în jurul casei”, pe cât posibil, în aer liber. Curtea de Argeş este privilegiat şi din acest punct de vedere, nu numai prin istoria locală şi bisericile fabuloase construite aici de-a lungul veacurilor. Sunt curios când le-a vizitat cititorul ultima dată - nu voi pune întrebarea cu voce tare, am întâlnit localnici care nu au fost niciodată în Biserica Domnească, iar alţii n-au remarcat că de trei ani avem un monument al lui Eminescu la mijloc de bulevard, deşi trec des prin dreptul lui. Am însă „încercări” şi mai grele pentru cititor - de fapt, sugestii de scurte şi interesante drumuri turistice, la numai câţiva kilometri depărtare.
Încep cu locul cel mai spectaculos, Corbii de Piatră, de dincolo de Domneşti, spre Nucşoara, la intrarea în Corbi. O biserică rupestră cu pictură probabil mai veche decât cea din Biserica Domnească, o curte („la mama Uţa” - care nu mai este, Dumnezeu s-o odihnească) cu peisaj de poveste (stâncă în consolă, cu un fir de apă căzând decorativ într-o baltă circulară, „piciorul uriaşului” decupat de geologia mileniilor în perete), o potecă amenajată pentru a da ocol, pe deasupra, obiectivului. Multe de povestit, nu insist. De acolo, până la meşterul Rodoş din Sboghiţeşti-Nucşoara se mai face un sfert de oră, trecând prin zona „partizanilor”, până prin 1958 ascunşi în pădurile şi grotele din Poenărei.
Pe drum, specific cumva satelor de sub munte, biserici vechi, de lemn, adesea şi cu pictură exterioară, aflate la umbra unor biserici nou construite, înalte, dar mult mai puţin interesante decât cele vechi. Găsim aşa ceva la Corbi, Domneşti, prin Valea Iaşului, Cicăneşti. În multe sate se găsesc şi muzee, etnografie şi istorie mai ales: Muşăteşti, Domneşti, Galeş, Poenărei.
La Corbeni aşteaptă bisericile ridicate de boierii Bucşăneşti, una în centru, alta în satul numit chiar Bucşăneşti, pe perete cu un portret al mitropolitului Neofit, care a trecut pe aici, în vara anului 1747. Pentru că a venit vorba despre portrete, amintesc doar în treacăt imaginea lui Mihnea Turcitul, pe peretele de vest al Bisericii Mănăstirii Tutana, pentru a urca apoi pe Topolog: la Cepari, biserica construită la 1752 de Ştefan Balotă Căpitan (cu un pronaos în care apar 17 portrete de ctitori, „coconi”, „cocoane”, „jupani” din familia boierească Balotă), la Şuici - Biserica Brătienilor, Cula Sultănicăi. De jur-împrejurul oraşului nostru regal, mănăstiri: Văleni, Piscul Negru, Robaia, Slănic, Aninoasa, Cotmeana, Bascovele, Bârseşti şi încă altele. Dacă vreţi să mergeţi un pic mai departe, vă aşteaptă trovanţii de la Costeşti (puţin înainte de Horezu), mănăstirile (tot rupestre!) de la Nămăieşti şi Cetăţuia-Negru Vodă. Drum bun! - că avem unde…

Pin It