VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR: Tigaia, simbol naţional

Exagerez, desigur, dau cu titlul în pagină cum dau unii cu mujdeiul în fasole, ca să vă atrag atenţia, dar ceea ce urmează tot va fi o odă închinată tigăii, deghizată într-un eseu, o încercare de eseu ştiinţific (cu patru de i, primii doi alăturaţi), formulând întrebări, răspunzând la o parte dintre ele, lăsându-le pe celelalte deschise, în seama cercetătorului mai priceput.

Pornesc doct, cu un citat din cartea care pe toate le ştie, DEX-ul: Tigaie, tigăi, s.f. 1. Vas de bucătărie de formă rotundă, cu marginea joasă şi cu o coadă lungă, folosit la prăjit. (Reg.) Cratiţă cu două toarte în care se fierbe mâncarea. 2. Mic recipient la vechile arme de foc, în care se punea praful de puşcă. – Din bg. tigan, sb. tiganja. Wow! ar exclama un bulgaro-sârb de pe Mississippi. Câte sugestii primim în numai câteva rânduri!

Echivalarea, fie şi regională, a tigăii cu cratiţa, ne duce cu gândul la expresia, tot regională, ba chiar arhaică, ieşită de o eternitate din uz, „femeile, la cratiţă!” N-am citit şi despre „femeile, la tigaie!”, dar DEX-ul ne sugezează că regio-arhaic vorbind (regio trebuie neapărat scris cu literă mică, nicio aluzie la programele UE) ar fi cam tot aia. Poate a intrat „tot aia” şi în „mentalul colectiv” (feminim, aş adăuga), de-asta la orice deschidere de magazin la care se anunţă reduceri de preţuri, mai toate femeile (pe care ni le arată TV-ul) se îmbulzesc să achiziţioneze tigăi. Asta este motivarea şi punctul de plecare al eseului de faţă: de ce se bulucesc femeile să apuce din raft măcar câteva tigăi, apoi se extrag din învălmăşeală cu trofeele strânse tandru la piept, cu feţele radioase? Cele care apucă, desigur, celelalte privesc cu jind şi, cele care sunt mai rapide, se repliază şi colecţionează cratiţe, pentru a le numi, regional, tot tigăi. La ce sunt bune mai multe tigăi? – aici începe cercetătorul să nu mai ştie şi încearcă variante. 

Nu putem presupune că al doilea înţeles din DEX e un răspuns, că praf de puşcă nu se (mai) găseşte la supermarket. De vină e iarăşi memoria colectivă (feminină)? Etnologii să ne zică. Poate e vorba despre clişeul din unele filme de casă şi spadă, de capă şi cratiţă, în care ea, mânioasă, îl pocneşte sonor pe el în moalele capului cu tigaia, el se ofileşte elegant şi cade lângă masa din bucătărie, în timp ce spectatorii râd, doar unul dintr-o duzină frecându-se, atavic, în creştet. Nici asta n-o cred, în unele filme – şi caricaturi – pe post de argument conjugal este folosit făcăleţul, dar la făcăleţe nu am văzut niciodată buluceală. Iar draicucărul nici nu are coadă, oricât de pornită ai fi pe Prigoană, tot nu-l poţi păli cu aşa ceva. (Aici să stea secretul ultimelor cinci divorţuri din familia tocmai numită?...)  Ce să fie atunci? Cratiţa nu e produs de uz îndelungat, dar nici nu se găureşte după o lună de folosire, la ce bun să ai două-trei-patru în casă? Instinctul de a face rezerve, ca la, pardon, hârtia igienică pe vremuri, înainte ca Victor Rebengiuc să vină cu aşa ceva la televizor? Psihologii să ne spună. Să nu fie cumva o diversiune, o parte dintre babele luptătoare pentru tigăi să fie deghizate, agente străine, scopul fiind nu să lase o imagine hazlie despre gospodina româncă, ci să ne sugereze să prăjim cât mai mult, ştiind că prăjitul e nesănătos. Consemnez posibilitatea doar cu titlu de inventar, un eseu trebuie să baleieze toate variantele, altfel ştiu că o asemenea agresiune nu ar scăpa vigilenţei SRI-ului. Poate doar dorinţa de a face economii: aducând acasă patru tigăi, fiecare cu preţul redus cu 8 lei, vii acasă cu un câştig de 30 de lei (nu vă grăbiţi!), că pe cei doi până la 32 îi laşi casieriţei, de bucurie şi din înţelegere creştină, când o vezi cum se uită cu jind spre tigăiile tale, că ea nu poate să-şi părăsească postul. Închei nedumerit, mă deghizez în gospodină şi plec să fac un studiu de teren...

Pin It