Ion Muţiu, arhitectul metaforei rucărene

Vorbeam destul de des cu arhitectul rucărean Ion Muţiu, fără ca vreunul dintre noi să se plictisească în timpul lungilor convorbiri telefonice, pline de substanţă, uneori hazlii, alteori nostalgice, mai ales când era vorba de Rucărul copilăriei sale, de oamenii acestui pitoresc teritoriu încărcat de legendă şi adevăr, de datini şi tradiţii pe care rucărenii le ţin la mare cinste. Nu o dată, figura mamei domina discuţiile noastre, chipul celei care îl veghea de Sus şi căreia îi "săruta umbra de gând a mâinii" ce-l legănase, care-l învăţase semnul Sfintei Cruci, care i-a pus condeiul în mână şi i-a "şters de pe obraz lacrimi fără vină...". Aşa începe cartea de eseuri scrise, ca toate celelalte, "Scurt în proză scurtă. Miez de scurt, verticală cu gânduri oarbe. Rucăr în grai", ca o splendidă îngenunchere, ca o filosofie a PLECĂRII şi un dor de IERTARE. Şi spune, în final, autorul: "Anii mi-apropie plecarea şi-n bunătatea ta, ce niciodată n-ai ştiut să cerţi, cu îndrăzneală de copil te rog şi-acum, măicuţă, să mă ierţi!"
Nostalgia artistului, pentru că Ion Muţiu rămâne un mare artist muscelean al planşetei, suflet sensibil, bun şi înţelept, se arată atunci când lasă "din glob de lumină spre colţ de ochi să se strecoare o lacrimă, fărâma vie din curat de suflet (...) Lacrimă, micuţă lacrimă, de ce-ai plecat din linişte de neştiut şi ce vrei să-mi spui? (...) Lacrimă curată de târziu, îmi pare rău că-ţi tulbur somnul ca să te fac un călător sinucigaş şi să îmi laşi tristeţe" (...) Micuţă lacrimă, ca un picur de lumânare aprinsă, eşti jetfă pentru viu neşters!" Un admirabil mânuitor al metaforei elevate, care nu-i la îndemâna tuturor, descifrată cu greu de gândurile elitelor, arhitectul Ion Muţiu îmbină minunat cuvintele, dându-le conotaţii greu de tradus, pentru că numai el ştie că "în Capela cu Sfinţi şi viu de stană, zâmbet de mort reînvie în jur clipe de fost...", iar "după Slujba cu rugă de iertare către Domnul, în Capela cu Sfinţi şi viu în stană, sărutul cel de pe urmă amesteca sarea lacrimii cu gândul meu suguş...".
În cele patru volume "Neosteniţi întru Lumină", arhitectul Ion Muţiu excelează în ceea ce priveşte dragostea pentru plaiurile natale, pentru Rucăr şi rucăreni, pentru Câmpulungul "încărcat cu doruri multe", vibrând la auzul cuvântului "muscelean". Iubeşte Râuşorul rucărean, apa Gârlei, cândva curată ca lacrima, azi "spurcată de tulburul ploilor şi scârbele oamenilor". Iubeşte pădurile, urăşte huruitul drujbelor ce produc răni sângerânde codrilor şi îşi aminteşte că "înainte de a tăia un brad, românul îşi făcea semnul crucii, ca iertare răului pe care-l face codrului şi naturii create de Dumnezeu". De asemenea ne spune despre previziunile lui Nea Tică, "păţău dibaci din Rucăr de Muscel, căruia i se năzare o ţară împuţinată de dator, fără glas în lume, apărată de străini pizmaşi, cu legi de pripas pentru nevoiaşi harnici ori cu huzur de oţi, o frumoasă necercetată, cu aleşi în rostogol...". Câtă dreptate are arhitectul când exclamă că este "duhoare în văzduh şi of de năduf!"
În scrierea "Grai în uitare", maestrul planşetei ridică Cerului un imn plin de destăinuiri: "În viaţa dăruită mie am urcat 81 de trepte, pe scara întinsă de Dumnezeu ca să mă apropie de El, dar păcatele m-au coborât". Ce cugetare nemaipomenită, ce înţelepciune, ce filosofie despre OM: "Pe om îl cunoşti dacă-l simţi şi vorba lui o înţelegi dacă-i citeşti tăcerea". Nimeni până la domnia sa nu a "scos din uitare de minte rucăreană iubitoare de grai osebit", ziceri din Rucăr cu interpretări filosofice, vorbe isteţe ce "zac în uitarea netrezită", despre care Ion Muţiu spune: "Cititorule, trezeşte-le, căci ele iubesc nesomnul!" Tot el face tălmăciri, de la A la Z, cum ar fi: abureală (ameţeală, zăpăceală); acătării (mai potrivit, mai nimerit, mai bun, mai frumos, mai de treabă), şi lista continuă pe circa patruzeci de pagini. Găsim aici: Nume specifice Rucărului; Reguli la nereguli (otel în loc de hotel); Bazaconii şi năstimiri în tălmăcire alandala, cum ar fi abecedar (savant în faşă), acont (momeală în târg), şi multe altele, până la litera Z, zugrav (murdărit de curăţenie) etc.
"Alandale pe coclauri", un alt capitol interesant, din care redau dialogul următor:
"- Ţa Sico, cum faci caşu'?
- Pui capcană şi prinzi laptele..."
"Joacă în uitare - scoasă din amintire colbuită", o altă metaforă, în titlul altui capitol în care se definesc, în mod hazliu, obiecte, nume de animale, îndeletniciri (amnar, de-a baba oarba, capra, cuţitul lui Pepelea) şi multe altele. Finalul cărţii "Rucăr - grai şi joacă" este de-a dreptul impresionant. Autorul, scriitorul-arhitect Ion Muţiu, face o dedicaţie-destăinuire demnă de picurul lacrimii: "Mulţumesc ochilor frumoşi ai soţiei mele, care au ajutat neputinţele ochilor mei". La Editura Făt Frumos, din Bucureşti, a apărut cartea "Dibăcie şi cârcală la Rucăr". Lecturi interesante, douăzeci şi nouă la număr, purtând titluri pline de metafore, specifice autorului, omului de cultură, patriotului rucărean, înţeleptului Muţiu care ştie bine să rostuiască vorbele ticluite cu miez.
În povestirea "Ciungiţi de bine", Ion Muţiu introduce cititorul în spaţiul rucărean: "Rucărul, reazem de munţi, îşi spală truda în apa Râuşorului sau Gârlei, cum îi zic sătenii. Casele cu şindrilă, ferite de dealuri, sunt cuiburi de hodină şi drăgosteală pentru cosaşi, ţapinari, şcoliţi şi ciobani, dibaci la greu şi meşteri la vorbă întoarsă". Ne mai vorbeşte în scriere despre ciurdarul satului, un nătărău care striga: "Nia, măăă!... Cai, vaci, bognaţi! Nemţi, Rucăr!... Nia, băăă!" Autorul continuă: "Nimeni nu-l înţelegea, nu tălmăcea vorbele. Dar el a prevestit, în gângăveala lui, războiul, prăpădul pe coclauri".
Ne sunt prezentaţi oameni ai satului: veteranul Chiriţă, "cu cioareci-n opinci şi cămeşă albită de Virtutea Militară, căţată pe in ros (...) erou durat în slab de os, un cercetaş al milei necerşite, sărmanul Culăică, tiz de gângăveală, boierul Baştea care schimbase puful cald cu lespedea cea rece, nu cunoscuse zicerea "învaţă, omule, să dai!" Apoi, omul mic cu faţa de bulz copt pe jar, care striga "uite roata!", sintagmă neînţeleasă de mulţi. Maria lu' Miron, puţină la trup şi la vorbă; Omul-trunchi de la Podul lui Busuioc, ciungit de mâini şi târâşul la picioare, care picta durere multă; Niţă al lui Ghidan, voinicul mult, lucrător la joagăr, la potriveală de buşteni; Vergina, bătrâna de lângă cimitirul fostei mănăstiri, cu ie şi fotă musceleană, ascultă în zile de sărbătoare glasul părintelui Libianu; Nae care striga "Bă, domnu'!" (...) Hanul lui Nea Ionel, transformat în crâşmă de doi bani, unde Neluţu Cioc scurge paharele, sorbind ce a mai rămas prin cinzece; Năstase, uriaşul care sărise de doi metri, Ciubucică, sărmanul cu mintean de căpătat, care a văcărit o viaţă şi s-a ales cu somn în grajd, prostit de nemâncare, fără să ştie ce-i scaldul de curat, pân-a ajuns în rai; Moisică, bogatul tânăr, sărăcit, ajuns bătrân nefericit, singur şi orb, din pufuri, dus în grajd" (...) Oameni şi locuri, ciungiţi de bine, de la care rămân doar amintiri din răzleţiri de gând".
Scrierea îşi încheie rostul cu zicerile înţeleptului:
"* Când vezi nefericiţi, dă Slavă Domnului de binele ce-l ai!
* De prinzi un fur, să-i dai folosul fără muncă.
* Când vezi un om, întreabă-l de nevoi.
* Când trece-un mort, aruncă-i sfanţul, gândind că-ţi vine rândul să-nţepeneşti, ca el".
Poveştile rucărene sunt dedicate de către Ion Muţiu "iubitului nepot Ioan Bogdan. Cu toată dragostea adunată de aşteptare". "Poveştile rucărene, spune scriitorul, au sâmbure cu amestec de adevăr, legendă şi născocire de amurg, sunt amintiri cu săteni de poveste şi firi în fel de fel".
Fiul Ursoaicei, şi florile plâng, Păcală la Rucăr, Ciubucică - ciurdarul de poveste, Povestea lui Uitucilă, doar câteva titluri de istorisiri al căror fir e deşirat de talentatul povestaş care nu uită să amintească: "Întreaga mea viaţă a fost o poveste cu 82 depitici, fugari, dar eul meu a cam rămas acelaşi visător, deşi veşmântul e altcum. Şi cât balsam reverşi în suflet când spui c-ai fost şi tu odată!"
Pe coperta unu a cărţii "Rucărul în noua Europă" se află o fotografie de o simbolistică rară: pe fundalul Iezerului şi Păpuşii, poate al Pietrei Craiului, pe drumul spre Rucăr (sau dinspre Rucăr), o caleaşcă din vremuri vechi, trasă de boi, în faţa cărora un rucărean în costum popular muscelean priveşte cu semeţie muntenească spre drumul care duce, poate, spre Europa. Lângă caleaşcă, domni şi domniţe în costume de epocă se odihnesc, respirând aerul proaspăt al stâncilor de pe Mateiaş. Să fi fost oare drumul spre Europa?! Rău îmi pare că, în desele mele convorbiri telefonice cu arhitectul-scriitor Ion Muţiu, nu l-am rugat să îmi tălmăcească tâlcul ascuns al fotografiei. Sunt sigur că simbolizează profunzimea cuvintelor din "Pe faţă": "Deşi zice omul că scrisul rămâne, Iisus şi-a pus gândul pe nisip, arătând că scrierea dispare şi rămâne numai Adevărul. Anii vieţii au învăţat doar adunarea şi totalul, eu cunosc adunarea cu multe zeci, dar nu ştiu totalul şi-aş vrea ca adevărul şi ideile mele scrise în linişte de suflet să rodească la iubitori de gând pentru frumos, de limbă şi inimă românească. Judec, simt prezentul şi slăvesc pe Dumnezeu care îmi ceartă păcatele, crezul mi-l încearcă şi mă vede cum îmi pregătesc plecarea... Eu îmi mărturisesc nevrednicia, rugându-l să mă miluiască cu un locşor la marginea Viitorului Luminat".
19 septembrie 2015. Vestea trecerii în nefiinţă a arhitectului Ion Muţiu, OMUL cu vorbe blajine, pline de înţelepciune, m-a îndurerat. Am trecut prin minte şi inimă convorbirile noastre telefonice prelungite, sfaturile părinteşti primite, îndemnurile privind scrierile mele, dragostea domniei sale pentru Rucăr şi rucăreni, mândria de a se afla în fruntea eşalonului celor şapte arhitecţi rucăreni despre care a scris în paginile cărţii mele "Neosteniţi întru Lumină", despre mândria sa de a fi rucărean. Şi, peste toate acestea, mereu simţeam sufletul domniei sale aproape de mine la impasurile în care mă aflam, privitoare la publicarea volumelor cărţii la care m-am referit. Ba mai mult, sprijinul financiar, pornit dintr-o inimă mare de pensionar, se afla în contradicţie cu refuzurile repetate ale Consiliului Judeţean Argeş de a sprijini publicarea acestor patru adevărate abecedare de suflet, fiecare de circa 650 de pagini, în filele cărora sunt musceleni şi argeşeni de seamă. Sunt sigur că Cel de Sus îi va fi îndeplinit ruga şi l-a miluit cu "un locşor la marginea Viitorului Luminat". Rucărenii, şi nu numai, aprind luminiţe în candela de sub crucea din Cimitirul de la "Biserica de mijloc Rucăr" unde, pentru eternitate, stă scris: "ION MUŢIU 8-X-1929 - 19-X-2015. Când priveşti ţărâna, care-l acoperă la Rucărul cu brazi, te miri, ce multă dragoste lumească a fost înăbuşită de doi metri de pământ". Fie-vă ţărâna uşoară, iubite prieten!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It