La curtea lui Urmuz - Capul de răţoi

Este, desigur, vorba despre piesa lui George Ciprian, „comedie în 3 acte (7 tablouri)”, cum scrie pe coperta unui exemplar din ediţia princeps, trimisă în librării de „Cugetarea” Georgescu Delafras, Bucureşti IV, Str. Popa Nan No. 21, fără an, dar apărută curând după premieră, care a avut loc la 26 ianuarie 1940. Curând, dar la suficient timp pentru a aduna în carte şi 15 cronici din reviste literare sau mai puţin literare (Timpul, Gândirea, Porunca vremii, Azi, Seara, Ordinea etc.).
Minunat spectacol! Un spectacol cu însuşiri excepţionale! Voici du vrai théâtre! Năzdrăvănia domnului G. Ciprian e - cum de mult n-a mai fost - cea mai bună lucrare din teatrul nostru. Este o piesă care va pune pe plan universal literatura dramatică românească. Primul după clasicul Ion L. Caragiale. Puţin a lipsit lucrării să fie o adevărată capodoperă. Ş.a.m.d. Am reluat în grabă şi selectiv câteva afirmaţii mai sonore, însă toate cronicile (selectate...) sunt entuziaste. Semnatari: Victor Eftimiu, Al. Mironescu, I. Anestin, N. Carandino...
Mărturisesc că abia acum am citit piesa, în contextul preocupărilor... urmuziene din ultima vreme. Ştiam că Urmuz şi G. Ciprian fuseseră buni amici, „fraţi de cruce” cum spune Alex. Bădăuţă într-un articol din „Viaţa literară”, februarie 1928 (referinţele sunt reluate din Monografia „Urmuz” de Nicolae Balotă, Ed. Dacia, Cluj, 1970, şi din Constantin Cubleşan, „Urmuz în conştiinţa criticii”, Cartea Românească, Bucureşti, 2014). Mai ştiam câte ceva şi despre „Scandalul Ciprian” (titlu de capitol în cartea lui N. Balotă, de unde citez mai jos): în 1928, Arghezi „pune la îndoială paternitatea <<Omului cu mârţoaga>>, piesa lui Ciprian, atribuind-o lui Urmuz”. Desfăşurarea este teatral-urmuziană: Arghezi pretinde că chiar umbra lui Urmuz i-ar fi apărut pe aproape în timpul spectacolului şi i-ar fi şoptit „Nu e de Ciprian”. Conchide Arghezi: „Chirică e al lui Urmuz, Mârţoaga e a lui Urmuz, totul pare al lui Urmuz”. A nu se uita că Urmuz murise de cinci ani! G. Ciprian îi răspunde în acelaşi spirit, printr-o scrisoare semnată D. Demetrescu-Buzău, în care acesta spune: „refuz să primesc paternitatea unor personaje create exclusiv de creierul amicului meu”. Om de spirit, Arghezi se declară convins, „bucuros că <<Bilete de papagal>> se citesc şi la voi (în Purgatoriu). Nu uitaţi abonamentul”.
Cazul nu a fost pe deplin clarificat, dar ar merita (C. Cubleşan). Nici intervenţia Elizei Vorvoreanu, sora lui Urmuz, nu lămureşte lucrurile - care se complică şi mai mult cu „Capul de răţoi”, piesa care consolidează prestigiul de dramaturg al lui G. Ciprian. Consemnează N. Balotă: „Urmuz ar fi - după Eliza Vorvoreanu - Ciriviş din <<Capul de răţoi>>, piesa însăşi fiind o dramatizare a unor momente din viaţa fratelui ei, iar <<copacul-casă>> chiar o născocire a acestuia”.
„Capul de răţoi” are multe de-ale lui Urmuz: farsa cu noimă, pornirea ludică, credinţa că numele trebuie să corespundă celui numit, termeni şi formulări tehnice din zona juridică, alunecările între sensul propriu şi cel figurat al cuvintelor, dar, totuşi, nu pare ieşită din pana lui Urmuz - nu are concentrarea, şlefuirea, sclipirea de geniu, spiritul polemic, sugestiile livreşti ale scrierilor acestuia. Dar, cine ştie?... Poate că instrumente care să privească mai în adâncimea textului (statistici gramatical-lingvistice, privind aspecte ne-conştiente autorului) ar putea aduce argumente noi, într-un sens sau altul. Şi, desigur, posibile noi descoperiri documentare. Până atunci, pelicanul sau babiţa...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It