A fi patriot...

Motto: "Cine bea apă din pumni streini, nu se satură niciodată". (Anton Pann)

Patriotismul, iubirea de ţară, este sentimentul cel mai înalt, care înnobilează sufletul şi ridică pe oameni deasupra fiinţei lor trecătoare. "Patriotismul, spunea Emile Faguet, este sănătatea popoarelor. Numai popoarele bolnave nu-l au". Dragostea de ţară înseamnă sentimentul nobil, puternic, ce exprimă legătura dintre individ şi patria sa. Vorbele poetului "Cântării României" sunt edificatoare. "Patria, spunea Alecu Russo, e aducerea-aminte de zilele copilăriei... coliba părintească cu copacul cel mare din pragul uşii... dragostea mamei... plăsmuirile (nevinovate) ale inimii noastre... locul unde am iubit şi am fost iubiţi... câinele care se juca cu noi... sunetul clopotului bisericii satului ce ne vesteşte zilele frumoase de sărbătoare... zbieratul turmelor, când se întorceau în amurgul serii de la păşune... fumul vetrei ce ne-a încălzit în leagăn, înălţându-se în aer... barza de pe streaşină, ce caută duios spre câmpie... şi aerul, care nicăierea nu este mai dulce..."
Iubirea de patrie nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, dar nici iubirea altor popoare mai presus de poporul tău. Adevărate sunt vorbele fostului preşedinte al Statelor Unite, F.D. Roosevelt, spuse cu peste şase decenii în urmă: "Omul care iubeşte celelalte ţări în acelaşi grad ca pe a sa, este vătămător societăţii, ca şi bărbatul care iubeşte celelalte femei cu aceeaşi dragoste ca pe a lui proprie". Patria, pentru noi, românii, este munca strămoşilor noştri, amintirea faptelor şi gândurilor lor, monumentele rămase de la ei, munţii semeţi şi văile încântătoare, câmpiile mănoase, Dunărea albastră şi Marea cea Mare, "Balada" lui Ciprian Porumbescu, "Doina" lui Eminescu, "Rapsodia" lui Enescu, "Poarta Sărutului" săpată-n piatră de Brâncuşi şi multe, multe altele.
Peste tot sunt umbrele strămoşilor noştri. O cruce din cremene, o cetate din care au rămas doar nişte ziduri năruite ne aduc aminte de faptele vitejeşti ale strămoşilor. O mănăstire sau o bisericuţă ne aduc aminte de voievozii iubitori de ţară, pereţii Sarmizegetusei, lăsaţi astăzi în plângere totală, ne aduc aminte de Marele Rege Decebal şi de Împăratul Traian. Toate constituie falnice amintiri. Barbu Ştefănescu Delavrancea spunea că "Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri". Dacă uneori suferim nedreptăţi, nu este vina patriei, ci a oamenilor. Oricât de nedreptăţiţi am fi, nevoile noastre nu trebuie să le punem pe seama patriei, dar nici mai presus de nevoile morale şi materiale ale neamului nostru românesc. Fuga din ţară, chiar dacă e mai la îndemână şi chiar dacă apare ca o soluţie în îndemnul făcut de un preşedinte pripit în afirmaţii, nu este o rezolvare permanentă, ci una de moment. Acolo nu găsim râuri de lapte şi miere, nici munţi de pilaf, găsim oameni neprimitori, inimi reci, nu calde ca ale fraţilor noştri, acolo suntem aspru judecaţi şi ne înrobim pentru un pumnişor de bani.
A.D. Xenopol afirma: "Oamenii ce nu se pot înţelege printr-o vorbire comună, sunt împiedicaţi de a lucra împreună. Acei ce vorbesc altă limbă sunt pentru noi străini. Deosebirea graiului atrage după sine deosebire în felul gândirii, în concepţiunile estetice, filosofice (...) pe de altă parte, traiul mai unit al acelor ce vorbesc aceeaşi limbă, unifică moravurile şi obiceiurile, restrânge interesele materiale comune (...) Este, deci, firesc lucru, de a iubi mai mult pe conaţionali decât pe străini". Nepăsarea vremelnicilor conducători ai neamului, îndemnurile lor pripite şi negândite sunt nocive. Ei nu înseamnă patrie, nu înseamnă neam, sunt fiinţe trecătoare, trăind în palatele lor luxoase, rupţi de popor, aplecându-şi urechea doar la minciunile consilierilor linguşitori. Ei uită de patrie, uită de acest duios şi adânc cuvânt. Nu iau în seamă îndemnuri, cum ar fi acesta, scris de Simion Mehedinţi: "Întoarceţi-vă, oriunde veţi fi, cu ochii spre acest scump pământ, pe care, de mai bine de două mii de ani, au trăit, au muncit, au luptat şi au murit părinţii noştri. Ridicaţi-i în sufletele voastre un altar de veşnică dragoste".
Caracterul românului, sufletul său nobil, a fost descris astfel de marele Alecsandri: "Mie mi-i drag Românul şi ştiu a preţui bunătăţile cu care l-a dăruit natura. Mi-i drag să-l privesc şi să-l ascult, căci el e simplu şi frumos în înfăţişarea lui, căci e curat, înţelept, vesel şi poetic în graiul său. Îmi plac obiceiurile sale patriarhale, credinţele sale fantastice, danţurile sale vechi şi voiniceşti, portul său pitoresc, cântecele sale jalnice şi melodioase şi, mai ales, poeziile sale aşa de armonioase". Tot referitor la popor, Alexandru Vlahuţă afirma: "Poporul nostru e încă sub spaima primejdiilor pin care a trecut. El nu-i strângător, pentru că a strâns de mii de ori şi de mii de ori a fost jefuit; el nu-i încrezător în dreptatea şi rânduiala omenească, pentru că mereu s-a încrezut şi mereu a fost înşelat, şi de oameni, şi de soartă. El e acum, bietul, ca un copil bătut, un copil bun, blând, înzestrat cu cele mai alese însuşiri - comori ascunse dorm în sufletul lui, ca şi în pământul în care trăieşte - şi în ziua când, înseninat şi trezit la adevărata viaţă, va fi chemat să şi le arate, nu va fi popor pe lume mai cuminte, mai generos şi mai de ispravă, ca poporul românesc".
Cât adevăr scoate la iveală această scriere a cărturarului patriot! Să nu crezi, popor român, că astăzi, cei peste o mie de oameni (ce au strâns averi cât să le ajungă până la al nouălea neam), nu vor fi nevoiţi să dea înapoi, fie lui Dumnezeu, fie neamului acesta, "copil bătut", bun şi blând, dar care se va trezi şi va trebui să lupte pentru dreptatea lui.
Credeţi că este vreo deosebire între preşedinţii/miniştrii care conduc ţara şi poporul care, cu munca mâinilor şi a capului, lucreză la propăşirea patriei? Nicio deosebire! Atât numai, de preocupare, de îndeletnicire. Meritul conducătorilor, de fapt îndatorirea lor este de a asigura locuri de muncă oamenilor, munca dezvoltă energia şi este leacul împotriva patimilor, împotriva ieşirilor în stradă, a violenţelor, a vărsărilor de sânge, a jignirilor şi a plecării a aproape trei milioane de români în neagra străinătate, rece şi neprimitoare. Voltaire spunea: "Siliţi pe oameni la muncă, şi-i veţi face cinstiţi". Acolo unde munca, locurile de muncă lipsesc, domneşte anarhia, sărăcia, cu tot lanţul lor de nenorociri.
Să ne deşteptăm, să vă treziţi măcar azi, când vedem primejdia cu ochii, căci mâine va fi poate prea târziu. Şi această trezire înseamnă tot dragoste de ţară, de poporul pe care îl cârmuim, după cum patriotism înseamnă şi dragoste, respect faţă de părinţi, fraţi, surori, pentru casa părintească, pentru istoria unui neam care "niciodată nu se vinde", dar pe care, din păcate, suntem nevoiţi să o încuiem, s-o lăsăm pradă pânzelor de păianjen, nevoiţi fiind să ne adăpostim într-o cameră străină şi rece, pe alte continente. Un popor nu poate să trăiască o viaţă demnă, muncind pentru alte popoare, nici împrumutându-se la străini, îngenunchindu-se financiar, îngenunchind generaţiile viitoare, ce-şi vor blestema trecutul şi pe înaintaşi, plătind datorii de miliarde de euro.
A.D. Xenopol spunea: "Îndată ce un popor cugetă că un altul întrupează frumosul şi că un altul îi îndeplineşte binele, el nu mai are niciun rost de trai în această lume şi poate să dispară, fără ca prin aceasta să se piardă vreo notă din armonia cea mare a civilizaţiei universale". Dar noi, poporul român, nu vom pieri. Pentru că, de-a lungul istoriei noastre, după cum bine spune Alexandru Vlahuţă, "vijelii cumplite au trecut peste noi, la toate am ţinut piept, şi nu ne-am dat, ş-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt - dar nu ne-am rupt".

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It