La curtea lui Urmuz - De bine, despre UE

Traversăm o modă a euroscepticismului, ba chiar se prezice - mă grăbesc să spun: propagandistic - dizolvarea UE. În câteva decenii, ceea ce e o mică eternitate la vremea noastră grăbită. Nu cred că se va întâmpla asta, sper să nu se întâmple, există o nevoie de UE, dincolo de lucrurile bune care decurg din apartenenţa la o Europă unită. Iarăşi mă grăbesc: alături de multe lucruri rele... Ca în orice pe lume, bunele şi relele coexistă, mai ales în proiecte de anvergura aceasta, mai ales la începutul lor.
Johan Galtung, celebrul „mundolog” norvegian, povesteşte undeva în autobiografia pe care i-am publicat-o, parţial, în revista „Curtea de la Argeş”, apoi în întregime în Biblioteca Revistei, la Editura Tiparg, în 2015, cum, în cursul unei serii de lecţii în care critica Statele Unite, studenţii l-au provocat cu ceva de genul „Criticaţi mereu SUA... Puteţi, domnule profesor, măcar cinci minute şi să lăudaţi SUA?...” „Cinci minute?, a răspuns Galtung. Două ore pot s-o fac!...” Şi a făcut-o.
Cam la fel cu UE. Are multe slăbiciuni, poate fi criticată ziua-ntreagă noaptea-ntreagă (abandonarea tradiţiei creştine, birocraţie, dublă măsură, politicianism, interese corporatiste şi interese naţionale deghizate în acţiuni comunitare, lipsă de reacţie când trebuie, reacţii inutile adesea, lideri neconvingători - cititorul sigur mai poate adăuga şi altele), mai ales că noi nu avem (destui) politicieni suficient de buni pentru „jocul continental”, nici în ţară şi nici la Bruxelles (unii dintre ei parcă nici nu joacă pentru România...), dar şi pe coloana cu lucruri bune putem înscrie multe.
Plecând de la nevoia de UE, de la necesitatea vitală de comunicare-colaborare-unitate în Europa, necesitate care vine din istorie (numeroase şi cumplite războaie au însângerat continentul, ajunge să le reamintim pe cele două „mondiale” din secolul abia trecut, în ambele Germania având un rol de frunte, deloc onorabil), dar are motivare şi în istoria curentă şi imediat următoare: în competiţia cu „marile puteri” (SUA, Rusia, China), oricare ţară europeană în parte este total dezavantajată, numai împreună ele le pot face faţă. Apoi, vin provocările continentale, migraţia arabă în acest moment (provocată sau nu de „concurenţă”, asta nu are mare importanţă), migraţia africană într-un viitor apropiat, posibil şi mai amplă-agresivă decât cea arabă. Plus provocarea globală a competiţiei tehnologice şi ştiinţifice: parte dintre proiecte sunt gigantice (de la acceleratoare uriaşe, subterane, cum e cel de la Geneva, la laserul de la Măgurele), costisitoare, depăşesc putinţele oricărei ţări europene.
Toate acestea sunt necesităţi, ele nu mai admit negocieri, ezitări, ridică doar întrebarea „cum facem?”
Dar şi dincolo de nevoia însăşi de UE găsim liste lungi ale bunelor efecte ale apartenenţei la UE - de la circulaţia liberă la fondurile nerambursabile, de la egalizarea legislativă la accesul la medicina europeană, de la dezvoltarea economică la colaborarea culturală. Scriu textul de faţă la jumătatea lunii mai, în plină perioadă electorală, televizorul face zilnic propagandă UE, cu imagini de tot dragul - măcar jumătate dacă sunt neajustate propagandistic şi tot rămân destule exemple favorabile UE...
Aşadar: nici euroentuziasm, nici euroscepticism, ci euroluciditate! Ideal ar fi, dacă s-ar putea, nu numai din partea noastră, ci şi a Bruxelles-ului.
Şi - până nu va fi prea târziu (pentru starea României) - oameni de stat în locul politicienilor de astăzi... Un Ionel Brătianu nu mai e posibil, dar măcar „statura medie” a partidelor să se ridice puţin...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It