Destinul culturii româneşti în viziunea lui Mircea Eliade

Motto: "Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască înseşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei întrebări, nu depinde numai supravieţuirea noastră, ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului. (Mircea Eliade: "Destinul culturii româneşti", 1953)
Este uimitor de actuală această afirmaţie a lui Mircea Eliade, spiritul românesc care a pătruns cel mai adânc în cultura universală. Opera lui Mircea Eliade, scrisă de-a lungul a şase decenii, cuprinde romane, nuvele, piese de teatru, memorialistică, studii de mitologie şi de indianistică, studii de folclor şi etnografie, de sociologie, antropologie şi de istorie a religiilor. În acest articol voi încerca să prezint, cât mai concis cu putinţă, ideile de o impresionantă valoare şi actualitate, care se desprind din eseul mai sus menţionat. La început, eseistul arată că neamul românesc a avut mare nenoroc în istorie. Aşezaţi la frontierele răsăritene ale Europei, românii au avut parte de o istorie deosebit de vitregă, întrucât câmpiile şi stepele de dincolo de Bug au constituit drumul invaziilor asiatice către Europa. Aceste năvăliri au fost de o cumplită sterilitate culturală. Românii nu au avut nimic de învăţat de la aceşti nomazi răsăriteni. Cu excepţia slavilor, barbarii răsăriteni nu ocupau teritoriile cucerite, ci doar le devastau. După năvălirile tătarilor (sec. al XIII-lea) apare o altă expansiune asiatică, mai masivă, cea otomană, de care românii se vor elibera abia prin Războiul de Independenţă din 1877. Mircea Eliade formulează ideea de necontestat că rezistenţa românilor şi parţial a vecinilor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului. Să ne amintim ce îi spunea Baiazid lui Mircea cel Mare, la Rovine: "Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs"... E adevărat că turcii au asediat Viena, în anul 1683, dar au fost nevoiţi să se retragă din Europa, fiind prea istoviţi după secole de luptă cu rezistenţa românilor. Iată de ce românii nu au putut face cultură în sensul occidental al cuvântului, aşa cum preciza filozoful Lucian Blaga: de-a zidi catedrale masive, castele, de a aduna comori de artă şi de a scrie mai multe cărţi. Românii n-au avut timp să realizeze asemenea valori culturale, iar dacă le-ar fi înfăptuit, ar fi fost distruse de invadatori. Oraşele şi satele erau necontenit devastate şi incendiate până pe la începutul secolului al XIX-lea. Marii voievozi români, apărându-şi, cu mari jertfe, "sărăcia şi nevoile şi neamul", au apărat, implicit cultura şi civilizaţia Occidentului. Din păcate, istoriografia occidentală nu consemnează acest adevăr istoric. Prin voia lui Dumnezeu s-au mai păstrat şi la noi mănăstiri, ruinele unor cetăţi, castele, care vorbesc de gustul estetic al artiştilor noştri şi al voievozilor români. Mircea Eliade spune, în eseul citat, că mănăstirile româneşti erau bogate în manuscrise, în cărţi copiate şi tipărite aici, iar mii de asemenea valori culturale se găsesc astăzi în multe dintre marile biblioteci ale lumii. Se poate afirma că Evul Mediu s-a prelungit în Răsăritul Europei cu cel puţin trei secole. De aceea, ţările române n-au cunoscut echivalentul Renaşterii din ţările occidentale. Trăind în orizontul spiritual al Renaşterii, apoi al Iluminismului, Occidentul a rămas indiferent faţă de valorile culturale româneşti. Lunga intervenţie a otomanilor în ţările române, în orizontul cultural al românilor, n-a lăsat altceva decât proaste obiceiuri (bacşişul) şi câteva cuvinte în lexic: bacşiş, ciorbă, cearşaf, chirie, chibrit, catifea, ciulama, duşman, pilaf, saltea, tutun ş.a. A făcut, în schimb, ca în viziunea românilor, lumea să se împartă în creştini, adică oameni de aceeaşi lege (credinţă) şi păgâni, adică nelegiuiţi. Creştin însemna şi mai înseamnă şi astăzi credincios, om de omenie; păgân înseamnă necreştin, deci necredincios, fără nicio lege morală, iar turc înseamnă un om cu care nu te poţi înţelege ("ce mă, eşti turc?"), un om care judecă după alte criterii şi de la care te aştepţi la orice.
În aceste condiţii vitrege ale istoriei, românii au fost nevoiţi să se interiorizeze spiritualiceşte, să se adâncească în propriile tradiţii spirituale, fapt ce a rodit numai la nivelul creaţiei populare. Istoria a silit neamul românesc să-şi concentreze potenţele creatoare aproape exclusiv în universul spiritualităţii folclorice. "Terorizat de evenimentele istorice - spunea Mircea Eliade - geniul neamului românesc s-a solidarizat cu acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: Cosmosul şi ritmurile cosmice".
Să reţinem teza lui Mircea Eliade că solidarizaţi spiritualiceşte cu Natura, românii au prelungit până în zilele noastre acea magnifică încercare de încreştinare a Cosmosului, începută de Sfinţii Părinţi, dar întreruptă în cursul Evului Mediu în Occident. Retrăgându-se în ei înşişi, concentrându-se asupra propriilor tradiţii, apărându-se împotriva lumii din afară, românii au păstrat, au adâncit şi au valorificat o viziune creştină asupra Naturii, aşa cum a fost ea exprimată în primele secole de creştinism. Prin această "liturghie cosmică" - afirma Mircea Eliade - arhaismul folclorului românesc a salvat un patrimoniu care aparţine creştinismului în genere, dar pe care procesele istorice din alte ţări l-au anihilat. Şi acest fapt are, în prezent, o importanţă deosebită pentru cultura europeană, când se confruntă cu influenţe venite de peste ocean şi de aiurea. În rarele şi scurtele perioade de linişte, geniul românesc a creat şi pe nivelul culturii savante, nu numai populare. Creaţiile culte ale românilor au revelat un univers spiritual specific, rezultat dintr-o adâncă solidaritate cu universul folcloric şi cu matricea noastră stilistică, pusă în evidenţă de filozoful Lucian Blaga. De la Nicolae Milescu Spătarul şi Dimitrie Cantemir la B.P. Hasdeu, la Eminescu şi Creangă, apoi la Sadoveanu, Liviu Rebreanu, George Enescu şi Constantin Brâncuşi, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nicolae Iorga, George Călinescu ş.a, în acest spaţiu s-au creat valori culturale care fac parte din patrimoniul comun al culturii europene. Nu se poate imagina acum o cultură europeană redusă numai la formele ei occidentale. Sub aspect spiritual şi cultural, Europa se întregeşte cu tot ce a creat şi a conservat spaţiul carpato-balcanic. De reţinut că spaţiul în care s-au întruchipat Zamolxis, Orfeu, Misterele "Mioriţei" şi ale "Meşterului Manole", nu şi-a secătuit izvoarele de creaţie. Acolo unde moartea este înfăţişată ca o nuntă de proporţii cosmice, unde numai prin jertfă se ajunge la creaţie, unde plâng doinele şi râde hora, acolo izvoarele spirituale sunt nesecate şi vor crea noi şi noi valori spirituale, de care cultura europeană va avea mereu nevoie pentru a putea plăsmui noi sinteze.
Aşadar, "făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască înseşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat de Istorie acestei întrebări, nu depinde numai supravieţuirea noastră, ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului".

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It