URMUZ - PRECURSOR AL MODERNISMULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Demetru Demetrescu-Buzău, cunoscut sub pseudonimul URMUZ, s-a născut la Curtea de Argeş la 17 martie 1883. S-a stins din viaţă la Bucureşti, la 23 noiembrie 1923, prin sinucidere. Avea doar 40 de ani. Urmuz este cunoscut ca o figură legendară a literaturii române din perioada interbelică, considerat ca fiind cel mai original reprezentant al avangardei literare de la noi. El inaugurează în literatura română ceea ce se numeşte astăzi literatura absurdului, antiproza. Tot un român, Eugen Ionescu, născut la Slatina la 13 noiembrie 1909, este considerat drept promotor al avangardei teatrale - concentrată în formula dramatică de teatru al absurdului, la nivelul literaturii universale.
Urmuz a fost fiul unui medic stabilit la Curtea de Argeş. La îndemnul tatălui, se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o părăseşte după un an. A absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti, după care a funcţionat ca judecător în diferite localităţi din judeţele Argeş, Dâmboviţa şi Tulcea.
În anul 1913 devine grefier la Înalta Curte de Casaţie. Din mărturisirile unei surori aflăm că iubea mult muzica. A fost o fire solitară, melancolică, accentuat introvertită, cu comportări bizare, imperturbabil la reacţiile cunoscuţilor. Unul dintre puţinii lui prieteni, dramaturgul G. Ciprian, povesteşte că uneori tocmea o trăsură şi îi poruncea birjarului să o ia mereu la dreapta, până ajungea la locul de unde a plecat. La fel a procedat şi în fatala zi de 23 noiembrie 1923 când, din motive rămase necunoscute, s-a împuşcat după ce a coborât din trăsura care îl aducea la locul de plecare.
Odată a cumpărat din piaţă o găină, a legat-o la capul bastonului şi a intrat într-o prăvălie, cerând „o pălărie de sezon”. Supărat că vânzătoarea nu înţelegea despre ce pălărie este vorba, a bătut de două ori cu bastonul în duşumea de s-a trezit găina, care a început să bată din aripi, spre disperarea vânzătoarei. Despre alte ciudăţenii ale lui Urmuz ne povesteşte Tudor Arghezi, care i-a publicat primele scrieri. Se scula în toiul nopţii şi îi trimitea scrisori urgente ca să-l întrebe dacă nu e mai bine să pună virgulă înainte sau după un cuvânt. Îi spunea când să publice o anume scriere, când să o rupă. Intervenea la lucrătorii din redacţie pentru a-i schimba anumite fraze. Era anxios, faţa exprima tristeţe în permanenţă, iar privirea era absentă. O asemenea fire justifică, în parte cel puţin, tipul de literatură scrisă de Urmuz.
Scrierile lui Urmuz se numără printre primele exerciţii predadaiste din lume, întrucât acestea au circulat înainte de 1916, anul când a luat fiinţă, la Zurich, mişcarea dadaistă, printre iniţiatorii căreia se afla şi românul Tristan Tzara. Mişcarea dadaistă nega orice raport dintre gândire şi expresie, dintre logică şi poezie, aceasta devenind o simplă „operă” a hazardului.
Literatura absurdului, inaugurată de Urmuz, este o literatură care neagă caracterul raţional al vieţii şi, prin urmare, caracterul inteligibil al acesteia. Termenul a fost folosit în filozofia existenţialistă, unde absurdul denumeşte neputinţa de a găsi un sens unic şi o coerenţă deplină vieţii, de a pune de acord individul cu societatea. Literatura absurduluiu încearcă să izoleze drama individului pierdut într-o lume ce nu poate fi înţeleasă şi care îi este ostilă. De subliniat că această literatură a absurdului nu este însă şi absurdă, ea având, de regulă, un caracter simbolic. Scrierile lui Urmuz, considerate, la început, ca nişte simple bufonerii inteligente, s-au impus, cu timpul, în primul rând, prin comedia cuvântului, prin asociaţiile neaşteptate, absurde, pe care autorul le fixează în structurile verbale perfect logice, de tip clasic, stârnind prin acesta râsul. Acest tip de scriere se numeşte astăzi antifrază, adică nişte parodii fine şi nu gratuite ale tipurilor clasice de proză: parodia rom anului erotic, a nuvelei sociale, a epopeii, a fabulei. Aceste scurte naraţiuni sunt vide - goale de conţinut -, însă au o gradaţie aparent logică. Dincolo de datele absurde ale universului creat, în proza lui Urmuz se poate descoperi realitatea înconjurătoare, foarte concretă şi prozaică, fapt ce l-a determinat pe George Călinescu să-l numească pe Urmuz un "mare sensibil schimonosit".
În continuare vom face scurte referiri la patru dintre scrierile lui Urmuz, a cărui operă este extrem de redusă ca număr de pagini. Acestea sunt: "Alcazi et Grummer" - două pagini; "Ismail şi Turnavitu" - două pagini; "Pâlnia şi Stamate", scriere subintitulată „Roman în patru părţi”. Scrierea are doar patru pagini. Cea de a patra scriere se intitulează "Fuchsiada".
Vom observa următoarele caracteristici ale acestor scrieri urmuziene:
- Universul creat e grotesc; e un univers fantastic, care se încheagă din datele unei realităţi cotidiene puternic localizate şi foarte prozaice. Obiectele care o compun sunt nişte surogate ale civilizaţiei noastrecitadine: stofe de macat, abajururi, tyghele, ochelari ş.a. Atmosfera este însă de o tulburătoare familiaritate.
- În portretizarea personajelor nu neglijează nimic: îmbrăcăminte, schiţa biografică, gesturile caracteristice, totul rezultă însă din adunarea elementelor celor mai eteroclite într-o înjghebare imposibilă şi derizorie. Tehnica folosită de Urmuz în prozele sale este deraierea logică, renunţarea sistematică la orice asociaţie normală, logică şi trecerea într-un alt plan de gândire. Iată de pildă, cum descrie apartamentul familiei Stamate din „romanul în patru părţi” (patru pagini) „Pâlnia şi Stamate”: "Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc şi sonerie". Până aici descrierea este logică. În continuarea descrierii veţi sesiza deraierea logică prin trecerea într-un alt plan de gândire: "În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfăşurată în cearşafuri ude... O masă fără picioare, la mijloc bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a <<lucrului în sine>>, un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi... 20 de bani bacşiş". Această cameră "nu are nici uşi, nici ferestre şi nu comunică cu lumea din afară decât prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum şi prin care se pot vedea, în timpul nopţii, cele şapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei, doi oameni care coboară din maimuţă"...
În cea de a doua cameră, în partea opusă se află "o încăpere scundă, cu pământ pe jos, în mijlocul căreia există un ţăruş, de care este legată întreaga familie Stamate". Citind cele patru pagini înţelegem că "Pâlnia şi Stamate" este un concentrat antiroman erotic cu implicaţii metafizice.
Să ne referim şi la câteva personaje din scrierile lui Urmuz. Ismail din povestirea "Ismail şi Turnavitu" este compus din "ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate. Înainte vreme creştea şi în Grădina Botanică".
Ismail este văzut, pe la ora 5 dimineaţa, rătăcind "în zigzag pe strada Arionoaiei, fiind însoţit de un viezure de care se află strâns legat cu odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întâi i-a supt urechile şi a stors pe el puţină lămâie..." "Din prea multă dragoste părintească, tatăl său îl ţine sechestrat... într-un borcan situat în podul locuinţei, ... pentru a-l feri de pişcăturile albinelor şi de moravurile noastre electorale".
La groapa cu viezuri a lui Ismail se prezintă numeroşi cetăţeni care cer fie posturi, fie lemne, fie ajutoare băneşti. Aceştia sunt mai întâi introduşi într-un abajur enorm, unde sunt obligaţi să clocească fiecare câte patru ouă.
Algazy din povestirea "Algazi şi Grummer" este un bătrân simpatic, ştirb, zâmbitor şi cu barba rasă şi mătăsoasă. (Până aici totul pare logic. Brusc, autorul trece în alt plan de gândire printr-o deraiere logică). Aflăm în continuare că barba lui Algazy este „frumos aşezată pe un grătar înşurubat sub bărbie şi împrejmuit cu sârmă ghimpată”. "... Algazy nu ia mită... O singură dată s-a pretat la o asemenea faptă, când era copist la Casa Bisericii; dar nu a luat bani, ci numai câteva cioburi de străchini, din dorinţa de a face dotă unor surori ale sale, sărace, care trebuiau să se mărite toate a doua zi".
Despre Fuchs din "Fuchsiada" aflăm că "nu a fost făcut chiar de mama sa", pentru că, la naştere, acesta "a preferat să iasă prin una dintre urechile bunicii sale, mama sa neavând deloc ureche muzicală". Cum vede lumina zilei, Fuchs se duce direct la Conservator, unde ia forma de "acord perfect". Aici stă ascuns trei ani într-un pian, iar, după ce învaţă fulgerător armonia şi contrapunctul, constată cu regret că "două din sunetele ce îl compuneau, degeneraseră: unul, în o pereche de mustăţi cu ochelari după ureche, iar celălalt, în o umbrelă, care împreună cu un sol diez, i-au dat lui Fuchs <<forma precisă, alegorică şi definitivă>>". Eroul e de o pudoare feciorelnică. Zilnic îşi consumă frunza de viţă care-i acoperă părţile intime, iar seara se retrage "în fundul umbrelei sale şi are grijă să se încuie cu două chei muzicale şi nu iese de aici până când nu are o altă frunză protectoare".
Critica literară l-a receptat diferit, dar favorabil. Pompiliu Constantinescu remarca notele satirice din scrierile urmuziene. Astfel, în "Pâlnia şi Stamate" satirizează "pe burghezul fără imaginaţie", iar în pitorescul absurd din "Ismail şi Turnavitu", "se ascunde schema sufletească a politicianului". George Călinescu sublinia "demnitatea stilistică, liniştea de mare prozator clasic din care, prin contrast fireşte, iese şi comicul". Eugen Ionescu îl consideră pe Urmuz "unul dintre premergătorii revoltei literare universale". Matei Călinescu apreciază că scrierile lui Urmuz sunt o ilustrare originală a umorului negru, a comicului absurd, a grotescului şi a automatismelor limbii - sporadic reprezentate în literatura română înainte de Urmuz. Nicolae Balotă consideră că scrierile lui Urmuz sunt o literatură de revoltă, în care "intenţia satirică e prezentă aproape în fiecare frază". În Urmuz - continuă criticul - "descoperi pe continuatorul lui Caragiale în masca ridicolă aruncată pe obrazul unei societăţi. Ion Negoiţescu crede că Urmuz se situează printre iniţiatorii literaturii moderne universale: suprarealism, absurd, antiliteratură. În planul "inteligenţei româneşti este unul dintre cele mai curioase fenomene de evoluţie prin revoluţie artistică".

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It