Liviu Rebreanu (27 noiembrie 1885 – 1 septembrie 1944)

Primul născut din cei 13 copii ai familiei Ludovica și Vasile Rebreanu, din comuna Târlișiua, judeţul Bistrița-Năsăud, apărea pe lume în seara de 27 noiembrie 1885, când în natură se producea o „formidabilă ploaie de stele”. În Univers se dezintegrase cometa Bialla, iar pe Pământ, în casa unei familii de români din Transilvania, apărea o nouă stea a literaturii române. „Stăteam cu emoții pe prispa casei și mă minunam cum plouă cu stele cu adevărat, așa cum plouă cu apă”, povestea fiului său învățătorul Vasile Rebreanu, într-un moment de confesiuni nostalgice. După o activitate intensă, de peste 50 de ani, în cultura și literatura română, marele romancier și dramaturg a trecut în eternitate la 1 septembrie 1944, pe meleaguri argeșene, în comuna Valea Mare, judeţul Argeș, pentru a se odihni pe vecie în cimitirul Bellu din București.

 

Viaţa şi activitatea

Liviu Rebreanu și-a făcut studiile primare în comuna Maieru, apoi „Gimnaziul grăniceresc” din Năsăud și de la Bistrița. Face o școală militară la Sopron, apoi Academia Militară „Ludoviceum” din Budapesta (1903-1906). Activează un timp ca sublocotenent în Regimentul 2 honvezi regali din Gyula, dar demisionează în 1908 și trece clandestin munții, la 15 octombrie 1909, pentru a se stabili la București. Îndeplinește funcții mărunte prin diverse localități: Măgura, Ilvei, Nimijea, Vărarea. Îndrăgește literatura încă din Școala Primară din Maieru, unde a intrat în contact cu primele „slove tipărite” și cu „știința de carte” în forma unor lecturi care l-au pasionat, din „Poveștile ardelenești” ale lui Ion Pop Reteganu. Debutează cu proză scurtă în revista „Luceafărul” (1908), iar editorial cu volumul de nuvele „Frământări”(1912). La București intră în cercul de la „Convorbiri literare”, precum și în redacțiile unor importante reviste literare: reporter la „Ordinea”, secretar de redacție la „Convorbiri critice”, „Falanga literară și artistică”, editor, cu Mihail Sorbu, al revistei de teatru „Scena” (1910-1911), secretar literar la Teatrul Național din Craiova (director, Emil Gârleanu) și de două ori director al Teatrului Național din București (1928-1930) și (1940-1944). La Craiova o întâlnește pe actrița Fany Rădulescu, cu care se căsătorește în ianuarie 1912. Prozatorul și-a antrenat condeiul literar în multe reviste de prestigiu din perioada interbelică, prin colaborarea fructuoasă la „Viața românească”, „Adevărul”, „Rampa”, „Ziua”, „Universul literar” și „Sburătorul”. A inițiat și a condus revistele „Mișcarea literară” și „România literară”. Publică primele volume de nuvele („Golanii”, „Mărturisire”, „Răfuiala”), dar adevărata consacrare o cunoaște în 1920 cu romanul „Ion”, pentru care primește Premiul Academiei Române „Năsturel Herescu”. Urmează apoi „Pădurea spânzuraților”(1922), „Adam și Eva”(1925), „Ciuleandra”(1927), „Crăișorul”(1929), „Răscoala”(1932), „Jar”(1937), „Gorila”(1938), „Amintiri”(1940), toate marcând marea capacitate de prozator modern a lui Liviu Rebreanu. A publicat și opere dramatice: „Cadrilul”, „Plicul”, „Apostolii” și altele. Nu abandonează nici genul scurt: „Nuvele și schițe”, „Ițic Ștrul dezertor”, „Cartea sufletului”, etc.

 

 

Răsplata meritelor – Academia Română

Așadar, inspirându-se din viața țărănească și având ca tematică fie problema pământului, fie problema națională, prozatorul izbutește să dea literaturii române adevărate capodopere, dacă ne gândim în special la romanul „Ion”, o impunătoare frescă rurală a vieții transilvănene; la „Răscoala”, un model clasic de construcție epică, prin evocarea plină de adevăr a mișcărilor țărănești din 1907, din sudul județului Argeș; „Pădurea spânzuraților”, un roman cutremurător de analiză psihologică. Pentru merite deosebite, în anul 1925 devine Președinte al Societății Scriitorilor Români, iar din 25 mai 1939, membru titular al Academiei Române. Spicuim câteva fragmente din acest impresionant discurs de recepție, rostit la data de 5 iunie 1940, intitulat „Laudă țăranului român”: „Mă simt destul de jenat că viu în fața dv.să laud tocmai pe cel mai umil român și-mi dau seama că fapta acesta nu e prea abilă. (…) Înaintașul cu care îndrăznesc eu să mă înfățișez e sărac și slab. Așa a fost totdeauna și așa va fi, probabil, totdeauna. Munca și suferințele lui  hrănesc și îmbogățesc pe asupritorii lui. El e destinat să rămână veșnic gol. Lauda aceasta totuși nu vrea nici să înalțe, nici să dărâme, ci doar să mărturisească o credință și solidaritatea mea continuă cu inima celor mulți care au avut parte tot de ocări și prea arar de vorbe bune… La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul. De fapt, țăranul n-are nume, pentru că nu este nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul însuși – omul român. Pentru toată lumea, țăran e sinonim cu român. Nu știu când a apărut în istorie țăranul așa cum îl definește știința de azi, adică omul care cultivă pământul din moși strămoși și care se simte legat de pământ prin rădăcini adânci. (…) Este, fără îndoială, o minune cum a rezistat aici poporul nostru, în mijlocul tuturor uraganelor. Dar țăranul român, existența lui permanentă pe aceste plaiuri, poate dezlega taina aceasta. Țăranul e începutul și sfârșitul. Numai că am fost neam pașnic de țărani am putut să ne păstrăm ființa și pământul. Când se abat marile urgii, oamenii bogați sunt imediat gata de ducă. Ei n-au legături organice cu pământul țării și se despart ușor de orașele sau de castelele în care locuiesc. Cu aurul lor vor găsi în alte țări castel, unde vor putea continua viața ușoară de belșug… Țăranul n-are unde să-și mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea, țăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului național. Pentru țăranul nostru pământul nu e un obiect de exploatare, ci o ființă vie, față de care nutrește un sentiment straniu de adorație și de teamă. El se simte zămislit și născut din acest pământ ca o plantă fermecată, care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea, pământul e însuși rostul lui de a fi. Pământul nostru are un glas pe care țăranul îl aude și-l înțelege. E sfântul pământ inspirator care ne-a modelat trupul și sufletul, care prin soarele și apele și munții și șesurile lui ne-a dăruit toate calitățile și defectele cu care ne prezentăm azi în lume. Pământul acesta parcă nici nu poate produce decât numai români. Dragostea lui de pământ s-a învârtoșit. Țărâna se amestecă necontenit cu cenușa și oasele înaintașilor, iar văzduhul se umple cu umbrele și sufletele lor până în tării. (…) O caracteristică tot atât de importantă, ca și comunitatea de sânge este limba. La noi și aceasta e opera țăranului. Limba românescă e o limbă țărănească. Farmecul și expresivitatea specifică le-a căpătat de la făuritorul ei originar, care a fost țăranul. (…) Precum și-a păstrat limba, tot astfel a păstrat și a modelat țăranul român, după chipul și asemănarea lui, credința în Dumnezeu. Religia aceasta, legea românească, e unică pentru întreg neamul nostru pe deasupra tuturor controverselor teologice. În ea rezumă concepția de viață a țăranului român, resemnarea și încrederea lui în dreptate divină. Creștinismul nostru, așa cum îl practică și-l trăiește țăranul, ascunde într-însul toate fazele și percepțiile istoriei poporului român, tocmai ca și limba românească. (…) Viața săracă nu exclude bogăția sufletească. Săracul e mai aproape de sufletul său decât bogatul și are mai multă nevoie de frumosul care, transfigurând realitatea, devine izvor de speranță și mângâiere. Folclorul nostru, în toate manifestările sale, e creație de popor sărac, ceea ce nu-l împiedică să fie mai valoros și mai bogat decât al multor neamuri trăite în belșug. (…) În ceea ce a fost și a reprezentat în viața neamului, țăranul român nu se putea să nu devină îndreptarul culturii naționale, mai cu seamă în ce privește literatura și artele. Limba românească, corectată întruna de scriitori și filologi pasionați, scârțâia din ce în ce mai rău și nu izbutea să nască poezie. Abia când scriitorii s-au apropiat mai atent de literatura țăranului au descoperit izvorul limbii și al poeziei românești. Alecsandri a făcut un act revoluționar adunând și dând la iveală o comoară de poezie populară. (…) Până la Eminescu totuși limba literară românească a mai avut destule șovăiri. Numai geniul eminescian a știut să integreze organic comoara limbii țăranului în limba uzuală a tuturor. Prin Eminescu, țăranul român a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu un dinamism etern, dinamismul eternului duh neaoș românesc. Colaborarea dintre românul cel mai modest și poetul cel mai mare a fixat linia generală a originalității literare românești”. În încheierea Discursului de la Academie, marele prozator a vorbit despre necesitatea ca „țara noastră, pentru care țăranul român a jertfit și a sângerat cel mai mult, trebuie să-i înlesnească și lui soarta mai bună ce i se cuvine. Nu prin fraze și hârțoage, nici prin pomeni și făgăduieli deșarte, ci printr-o educație nouă, care să-i asigure muncă rodnică și trai omenesc. Și mai ales, și poate mai presus de toate, dăruindu-i ceea ce râvnește de multe veacuri fără încetare și în zadar: lumină și dreptate. Suntem și vom fi totdeauna neam de țărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat și ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului. Dar mai atârnă, în aceeași măsură, și de felul cum va fi utilizat și transformat acest aur în valori eterne.” Impresionat de ideile exprimate în acest discurs, Nicolae Iorga a propus Academiei ca textul să fie editat și tradus în mai multe limbi de circulație internațională.                                      

 

 

 

Pin It