Tudor Teodorescu-Branişte (12 aprilie 1899, Piteşti - 23 martie 1969, Bucureşti), celebru ziarist şi scriitor afirmat pe scara vieţii literare interbelice

Mulţi creatori s-au afirmat mai întâi ca ziarişti pe scara vieţii sociale, apoi s-au dedicat şi artei literare, ca poeţi, prozatori sau dramaturgi, oferind opere importante, intrate în patrimoniul cultural românesc. Un astfel de creator este marele ziarist şi scriitor din perioada interbelică (nuvelist, romancier, cronicar cultural, eseist şi chiar pamfletar) argeşeanul Tudor Teodorescu-Branişte care s-a născut la Piteşti, în familia Anastasiei şi a institutorului Ioan Teodorescu, la 12 aprilie 1899 şi a trecut în eternitate în ziua de 23 martie 1969, la Bucureşti. În memoriile sale povesteşte că şi-a petrecut copilăria la Piteşti, în apropiere de gară, fiind fascinat "de trecea Orient-Expresului prin Gara Piteşti spre Paris. Priveam călătorii cu un fel de ciudă, socotindu-i cei mai fericiţi oameni care se plimbă..." (Scara vieţii, p. 40). 

În Piteşti a urmat clasele primare şi cele şase clase de liceu, apoi s-a înscris la cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti. N-a apucat să-şi termine facultatea deoarece s-a declanşat Primul Război Mondial şi a fost nevoit să se refugieze în Moldova. În refugiul său, îl întâlneşte, din întâmplare, la Bârlad, pe scriitorul Al. Vlahuţă, ultimul reprezentant al marilor clasici români. Iată descrierea primei întâlniri cu idolul său din adolescenţă: "Într-o zi, un bârlădean mă anunţa că a sosit Vlahuţă... Am primit vestea cu emoţie. Fiecare generaţie îşi are zeii şi semizeii ei. La cei 18 ani ai mei de-atunci, Vlahuţă era scriitorul cel mai apropiat de sufletul meu. Pentru ceilalţi aveam un sentiment de admiraţie. Pe Vlahuţă însă îl admiram şi îl iubeam. El ne deschisese drumul către marea poezie a lui Eminescu. El se bucurase de prietenia lui Eminescu şi a lui Caragiale. La vremea aceea mi s-a părut un om bătrân, scund de stat şi lat în spate, cu căciula înfundată pe urechi, cu gulerul ridicat, cu mustaţa stufoasă pe oală, sprijinindu-se într-un băţ gros, avea înfăţişarea unui răzeş moldovenesc din vremea veche" (Scara vieţii, 1976). Trebuie remarcat că marele scriitorul Al. Vlahuţă a exercitat, la vremea aceea, o mare influenţă asupra tinerilor scriitori, precum Vasile Voiculescu, Victor Ion Popa, Nichifor Crainic, Cezar Petresu şi alţii. De altfel, Tudor Teodorescu-Branişte este bănuit de critica literară că a preluat practic motivele fundamentale ale literaturii înaintaşului său, pentru care avea nu numai un deosebit respect, ci şi structura sufletească şi artistică asemănătoare, chiar identică în ce priveşte "modul vlahuţian de a percepe durerile lumii" (cf. Valeriu Râpeanu). 

Pe timpul facultăţii, studentul Tudor Teodorescu se angajează în funcţia de copist şi redactor la ziarele "Izbânda", "Avântul" şi "Cuvântul liber", care apăreau la Bucureşti. Obţine licenţa în drept în anul 1921, apoi se înscrie la Baroul de Ilfov. Lucrează şi ca secretar la Editura "Cultura naţională" (1923-1926), în conducerea căreia se aflau atunci Vasile Pârvan şi Marin Simionescu-Râmniceanu, un mare estetician şi om de cultură, care le vorbea tinerilor despre opera marelui Caragiale. La îndemnul lui Constantin Mille, devine colaborator la ziarele "Adevărul" şi "Dimineaţa", la revistele "Viaţa Românească" şi "Revista Fundaţiilor Regale", precum şi la ziarul "Chemarea" condus de N.D. Cocea. Debutase în literatură cu cronici literare încă din anul 1915 în revista culturală "Rampa", "un bun ziar de teatru şi de literatură", semnând cu pseudonimul Andrei Branişte. "Mi-am luat pseudonimul Andrei Branişte, mărturiseşte cronicarul, folosind titlul unei piese de teatru a lui Marin Simionescu-Râmniceanu (episod dramatic în trei acte), care se jucase de curând la Teatrul Naţional” (Tudor Teodorescu-Branişte, Scara vieţii, 1976). 

Se produce şi debutul editorial în anul 1920 cu volumul intitulat "Suflet de femeie", schiţe şi nuvele scrise "sub influenţa realismului şi a naturalismului francez", mărturiseşte autorul. "Flaubert şi Maupassant, dar mai ales Zola şi Octave Mirbeau erau idolii noştri în primele două decenii ale secolului" (Interviu din 1967). În perioada 1933-1936, Tudor Teodorescu-Branişte avea o activitate publicistică susţinută în "Cronica", "Gazeta", "Solia", "Scena", "Aurora", "Facla", "Ţara", conduce ca director ziarul "Cuvântul liber", care a rezistat, apărând săptămânal din 1933 până la sfârşitul anului 1936. Ziarul "Cuvântul liber" preciza mereu că e "o foaie de stânga moderată" şi respingea acuzaţia că ar arăta simpatii comunismului. Totuşi, sufletul ei era constituit din scriitorii, gazetarii şi artiştii legaţi de mişcarea revoluţionară: Al. Sahia, Stephan Roll, Ilie Cristea, Miron Radu Paraschivescu, Barbu Lăzărescu, Ştefan Voicu, Geo Bogza, Emil Isac, Eugen Jebeleanu, George Macovescu şi alţii. În anul 1939 scoate "Jurnalul", ziar declarat de stânga, suprimat însă de autorităţile vremii după numai un an de apariţii. În anii dictaturii, se retrage din gazetărie pentru a reveni în anul 1944 ca director al "Jurnalului de dimineaţă", avându-i colaboratori pe Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Perpessicius, Victor Eftimiu şi alţii. Menţionăm că "Jurnalul de dimineaţă" a apărut până la 10 iulie 1947.

Profilul scriitorului se defineşte prin volumele publicate şi lăsate moştenire pentru cultura română: "Suflet de femeie" (nuvele, 1920); "Şovăiri", volum semnat cu pseudonimul Andrei Branişte (schiţe şi nuvele, 1922); "Oameni şi cărţi" (publicistică, 1923); "Gambetta - viaţa şi opera" (1926); "Ochiul de nichel" (nuvele, 1927); "Clemenceau 1841-1929, omul şi opera" (1931); "Fundătura cimitirului nr. 13" (roman, 1932); "Domnul Negoiţă sau individul împotriva statului" (roman, 1932); "Băiatul popii" (roman, 1933); "Doctrina bâtei", naţionalism, reacţionarism, antisemitism (extras din "Cuvântul liber", 1936); "Oameni de ieri" (1938); "Prinţul" (roman, 1944); "Scandal" (roman, 1945); "Primăvara, apele vin mari" (1960); "Prinţul", roman cu prefaţă de Radu Popescu (reeditat în 1961, precum şi în 1965); "Oameni şi paiaţe" (culegere de articole, 1967) şi "Scara vieţii" (o antologie memorialistică, 1976). A tălmăcit şi din literatura universală, mai precis din Andre Maurois, Leopold Stern şi Benjamin Constant. După anul 1944, producţia literară scade, reducându-se la confesiuni. Publicist prin vocaţie, Tudor Teodorescu-Branişte identifică deliberat literatura cu publicistica militantă, proza sa fiind preponderent socială şi de atitudine. Mediul predilect al prozei lui îl constituie lumea interlopă a mahalalelor, figurile de estropiaţi, promiscuitatea morală a micii burghezii. Schiţele şi nuvelele cuprinse în volumele "Suflet de femeie" (1920) şi "Şovăiri" (1922) transcriu, cu precizie realistă, diverse ipostaze din lumea bordelului şi viaţa periferică.

Tributar realismului de senzaţie, romanul "Fundătura cimitirului nr. 13" este o descriere a mahalalei bucureştene cu mijloacele "realismului de informaţie" (P. Constantinescu). Personajul romanului este studentul şi publicistul Anibal Popescu-Delar, tip meschin şi profitor, imaginea negativă a socialistului Ştefan Creţeanu. Atenţia prozatorului e îndreptată spre schiţarea unor portrete şi psihologii, analiza luând adesea forma satirei şi pamfletului. Despre geneza romanului "Primăvara, apele vin mari" (1960), autorul mărturiseşte: "Am încercat o cronică a societăţii româneşti şi a răscoalelor ţărăneşti din 1888, care au prevestit marea ridicare a satelor din 1907. E singurul meu roman care se referă la altă epocă decât cea în care am trăit. M-am întemeiat însă pe o documentare care mi-a luat aproape cinci ani de muncă şi de adunare a materialului" (Scara vieţii, p. 146). 

Cartea fundamentală a carierei sale de literat este romanul "Prinţul" (Ed. Socec, Bucureşti, 1944), apărut în ianuarie 1944. Toţi criticii importanţi ai epocii au fost de acord, subliniind că "Prinţul" este "cartea cea mai bună de până acum a lui Tudor Teodorescu-Branişte" (Pompiliu Constantinescu); "fructul unei admirabile intuiţii de romancier social"; "un roman psihologic, deoarece autorul urmăreşte un proces de descompunere interioară, cu o progresivă gradare dramatică" (Şerban Cioculescu); "un roman de o categorică substanţă umană şi de o sensibilitate epică vădit superioară" (Perpessicius). "Prinţul" este "cartea cea mai aproape de sufletul meu, în care am încercat să realizez un tip nezugrăvit până atunci de ceilalţi confraţi" scria autorul în "Scara vieţii" (p. 143). Reţinem câteva idei din acţiunea romanului: Jean-Andrei Munteanu s-a întors acasă ruinat, în conacul său de la Munteni, după o viaţă de huzur, trăită la Paris. El nu mai avea voinţa de a reface existenţa trecută, de a încerca măcar o ameliorare a situaţiei materiale. Se stabileşte la Munteni, rămânând în starea de inerţie, în care orice decizie devine amânată "sine die". Perspectiva unei tranzacţii funciare îl înspăimânta, pentru că Jean-Andrei nu fusese nici înainte de Paris un om al deciziei, nu acţionase, nu hotărâse nimic singur. El trăise fastuos. Pentru el acţionaseră, munciseră, hotărâseră alţii. Şi când toate acestea s-au pulverizat, s-a retras, păstrând în mijlocul ruinei generale şi a tăcerii infinite câteva din însemnele vieţii lui de altădată: băuturile fine, cărţile epocii sale de glorie (Marcel Proust care îi amintea de viaţa lui de la Paris) şi o gazetă din capitala Franţei. Păstra ritualurile toaletei împlinite cu voluptate, gustând din plin deliciile pe care ingredientele de odinioară le dădeau acestor momente. Prăpastia ridicolului se căsca într-un uriaş rânjet, pentru că Prinţul utiliza lucrurile folosite pe vremuri, deşi erau toate într-o stare avansată de degradare. Totul era o amintire deprimantă. Prinţul reprezenta de fapt tragicomedia individului, caricatura a ceea ce a fost altădată: de la conac până la "profesionistele plăcerii" din târgul cel mai apropiat de Munteni. Ca orice egoist, Prinţul trăieşte cu voluptatea singurătăţii. Retras în pustietatea conacului dărăpănat de la Munteni, Jean-Andrei trăieşte înconjurat numai de rămăşiţele senile şi jalnice din vremurile lui bune şi de câţiva oameni rataţi, aparţinând micii burghezii locale (silvicultorul Vasile Gărdescu, tenace "adorator al lui Bacchus", şeful de haltă Take Criveanu cu nevasta "cam romantică" şi fiica lor Silvia, "fată de pension", preotul "afacerist" Anton cu preoteasa, tânărul sportiv Bob, un profitor care, în realitate, îl dispreţuia pe "alteţa sa de carnaval, Prinţul de Munteni", precum şi câteva "nobile doamne” puse pe distracţii"). Deznodământul romanului pare neaşteptat, dar perfect logic: Orient-Expresul, care trecea noapte de noapte prin hala Munteni îl sfârtecă între roţile locomotivei înaintea căreia s-a aruncat fugind să prindă acest moment de mare şi definitivă întâlnire: "Pământul duduia şi se cutremura sub enorma dihanie de fier, care trecea nepăsătoare peste el, într-un vârtej de fum şi scântei. Ochiul roş al locomotivei îşi proiectă lumina sângerie asupra lui şi Jean-Andrei apăru o clipă - drept, cu faţa crispată, cu monoclul înfipt în arcada sprâncenei, cu pieptul bombat. În urma lui rămase o împroşcare de sânge, ciozvârţi de carne sfârtecată şi, undeva, mai departe, un petec din smochinul Prinţului - zvârlite din iuţeala roţilor ca nişte lucruri inutile" (Prinţul, p. 222). Finalul acesta l-a nemulţumit pe Şerban Cioculescu: "Ciudată moarte! Boierii mari nu ies înaintea trenului, ca fetele părăsite". Dar "trenul regilor şi regele trenurilor" cum a fost numit Orient-Expresul, ce începuse să străbată Europa din 1883, îi amintea lui Jean-Andrei că a dispărut lumea în care el trăise cu adevărat, iar viitorul reprezintă o altă lume cu adieri proaspete de civilizaţie modernă. Venind cu presimţirile sfârşitului unei societăţi, cartea lui Tudor Teodorescu-Branişte încheia astfel epoca interbelică, pe care o considera ferecată în betonul armat al celui mai feroce egoism. 

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

fShare

Tweet