Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889) - Metafora „gândului” în poezia eminesciană 

 La mijloc de cireşar ne gândim din nou la Eminescu, deşi el este permanent în inimile noastre, ale românilor, cu un imens tezaur de idei lirice şi de gânduri metaforice. Ne gândim la faptul că, pe „valurile vremii”, s-au adunat 128 de ani de când Steaua lui strălucitoare s-a urcat la Ceruri, intrând în comuniune cu „Gândurile veşniciei”. Din constelaţia poeziei, „Luceferi ce răsar/ Din umbră de cetini, fiindu-mi prieteni/ o să-mi zâmbească iar” (Mai am un singur dor, 1883), gândeşte poetul cu blândeţe, în singurătatea lui de sus, departe de vanitatea deşartă a lumii terestre. Ca profetul din „Junii corupţi” îndeamnă lumea, în special tineretul: „Sculaţi-vă!... căci anii trecutului se-nşiră,/ În şiruri triumfale stindardul îl resfiră,/ Căci Roma a-nviat;/ Din nou prin glorii calcă cu faţa înzecită,/ Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,/ Poporul împărat. // ... Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,/ Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,/ Ci-aievea s-a serbat” (Junii corupţi). Dar poetul recunoaşte c-a sa „liră de-a surda o să bată/ În preajma minţii voastre de patimi îmbătată”... (Junii corupţi, 1869), iar îndemnul lui profetic rămâne zadarnic. Creaţia eminesciană ne pune, totuşi, pe gânduri, mai ales când citim „vastul poem-cheie al gândirii eminesciene din tinereţe”, cum îl caracteriza Şerban Cioculescu, poem cunoscut sub numele premonitoriu „Memento mori” (Adu-ţi aminte că vei muri) sau „Panorama deşertăciunilor” (217 sextine sau 1302 versuri, scris la vârsta de 22 de ani, când se afla la studii, la Berlin). Dar metafora „gândului” este frecventă în aproape toată poezia lui Eminescu. Ea conferă prin sensurile cuvântului cheie o importantă încărcătură ideii poetice. George Călinescu sublinia că pentru Eminescu „lumea este cugetare şi când Dumnezeu gândeşte, cosmosul se face”. La Eminescu, gândirea este forţa înzestrată cu o mare forţă creatoare. În toată opera eminesciană apare ca o trăsătură fundamentală şi anume primordialitatea gândirii faţă de creaţie, indiferent de natura acesteia din urmă. În creaţia eminesciană, evoluţia umanităţii apare ca un permanent efort („cu sudori muncite”) de a modela creator natura după tiparele gândirii. Fiecare epocă se distinge printr-un „gând” propriu, iar „gândul nou” îşi manifestă vitalitatea în măsura în care el reuşeşte să-l elimine pe cel precedent. Succesul dobândit de creştinism în lumea antică se explică, în viziunea lui Eminescu, prin faptul că el a însemnat o idee superioară celor care l-au precedat: „un nou gând se naşte-n oameni/ Mai puternic şi mai mare decât toate pân-acum” (Dumnezeu şi om). Roma, cetatea eternă, îşi continuă nestingherită măreţia, sfidând timpurile, deoarece ea s-a identificat cu „gândul nou”. Gândirea Romei pare nemuritoare, deoarece de-a lungul veacurilor nu s-a născut o idee mai puternică decât cea din urbea Cezarilor. Referindu-se la români, Eminescu socoteşte că ei reprezintă ultimul vlăstar al romanilor şi că ei nu pot atinge culmile decât dacă vor reuşi să perpetueze sistemul lor de gândire: „Când îi cugeţi, cugetarea sufletu-ţi divinizează” şi ne simţim „mari, puternici, numai de-i gândim pe ei” (Memento mori, Dacia). Afirmaţia se încadrează în logica viziunii eminesciene, căci gândirea se materializează spontan, astfel încât „gândindu-i” pe romani, românii capătă virtuţile caracteristice descendenţilor lui Romulus.

O civilizaţie dispare atunci când ideea care a generat-o îşi dovedeşte ineficienţa. Civilizaţia Eladei, de exemplu, a cărei idee fusese realizarea unui lucru etern, prin intermediul artei, dispare în urma unui act deliberat al poetului legendar Orfeu. Atunci când acesta are revelaţia imposibilităţii înfrângerii morţii prin cântec, el îşi aruncă harfa în mare şi „d-eterna-i murmuire/ O urmă ademenită toat-a Greciei gândire, Împlând halele oceanici cu cântările-i de-amor” (Memento mori, Grecia). Imaginându-se ajuns în Orient, Eminescu îşi încearcă „cu-a lui gândiri gândirea” şi, convingându-se de superioritatea universului spiritual oriental, părăseşte „gândurile sinistre” ale Occidentului: „Corăbiei apusene grea de gânduri/ Sinistre - eu pe valuri îi dau drumul;/ Frântă de stânci se risipeşte-n scânduri” (În căutarea Şeherezadei). Spargerea de stânci a corăbiei apusene semnifică inferioritatea acestei civilizaţii faţă de cea orientală. Creaţiile materiale ale oamenilor sunt asemenea elementelor create de puterea Demiurgului, adică tot rezultatul gândirii. Astfel, podul construit peste „Dunărea bătrână, liberă-ndrăzneaţă, mare”, de arhitectul Apolodor din Damasc este „un gând de piatră repezit din arc în arc” (Memento mori, Dacia), iar monumentele Egiptului antic sunt „gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie” (Memento mori, Egiptul). Gândirea năvalnică naşte vestita sculptură grecească: artistul „înmoaie cu gândirea-i temerară/ Piatra rece...” (Memento mori, Grecia). Prin gândire, poezia, somnul, moartea, iubirea, magia, cultul epocilor istorice sunt moduri de salvare sau de împlinire a omului de geniu. De aceea, însetat de cunoaşterea iubirii pământene, în temerarul zbor spre Demiurg, Hyperion apare în ipostaza de „gând purtat de dor”, hotărât să pătrundă în conştiinţa de sine sau în sinele suprem. Somnul erotic declanşează momentul de armonie şi de echilibru al universului: „Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri”'... (Dorinţa), după cum potenţiala întâlnire sub „vechiul salcâm” creează o puternică tensiune a aşteptării: „fruntea de gânduri ţi-e plină” (Sara pe deal). Facultatea gândirii nu este însă proprie numai creatorului divin sau oamenilor: codrul are un „sfat înţelept” (Povestea codrului), Dunărea are „valuri gânditoare” (Memento mori), pământul „cugetă”, deşertul „gândeşte” şi din gândirea lui se naşte oraşul egiptean Memphis: „Şi-atunci Memphis se ridică, argintos gând al pustiei” (Memento mori, Egiptul). Acelaşi atribut personificator îl are şi luna „stăpâna-a mării”, care priveşte „gânditoare” spectacolul lumii terestre (Scrisoarea I). Avem senzaţia unei reacţii în lanţ de „gândire”. Omul se învârteşte într-un univers de gânduri, asemănător unei păduri de simboluri.

Eminescu postulează existenţa a două categorii de gânduri: trecătoare şi veşnice. Primele caracterizează lumea fenomenală, în care oamenii nu sunt decât „efemeride”; gândurile veşnice se află numai în universul frumuseţilor absolute sau, altfel spus, în lumea transcedenţei: „Dar deasupra-astei mulţimi pestriţe/ De gânduri trecătoare, vezi departe/ Munţii de vecinici gânduri ridicând/ A lor trufaşă frunte către cer” (O, te-nsenină, întuneric rece). Omul îşi desfăşoară existenţa în lumea fenomenală, unde viaţa se dovedeşte a fi pură aparenţă (vis) şi, de aceea, aplicate asupra efemerului, gândurile sale vor fi simple iluzii: „Căci gândurile-s fantome, când viaţa este vis” (Memento mori).

În asemenea condiţii, gândul este inutil: „În zadar gândeşti, căci gândul,/ Zău, nimic în lume schimbă”... (Eu nu cred nici în Iehova).

Atunci când îşi îndreaptă privirea către „gândurile veşnice”, omul trebuie să se convertească în creator de artă, capabil să asculte cosmica „muzică de sfere”. Atingând acest stadiu, el va depăşi efemerul: „Numai poetul/ (…) Trece peste nemărginirea timpului:/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci,/ Unde paseri ca el/ Se-ntrec în cântări” (Numai poetul). Aşadar, am înţeles de la poetul nostru naţional că poezia este transpunerea în cântec a vieţii, prin eforturi de gândire şi percepţii: „Voluptuos  joc cu icoane şi cu glasuri tremurate/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea” (Epigonii). Aşa cum Demiurgul, prin gândire, creează cosmosul, artistul, gândind asupra cosmosului, creează poezia, definită metaforic un „Înger palid cu priviri curate”... „Şi de-aceea, spune poetul, beau paharul poeziei înfocate,/ Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate...” (Memento mori). Să închinăm şi noi „paharul poeziei înfocate” în cinstea celui mai mare poet al românilor! „Onorându-l pe Mihai Eminescu, spunea Şerban Cioculescu, onorăm geniul neamului nostru, pe care l-a întruchipat în cea mai armonioasă sinteză de înţelepciune şi de farmec!"

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!