Neagoe Basarab (1481-1521) (II)

 "Judecă pe fiecare cu dreptate după faptele lui, că de aceea eşti domn care trebuie să fie un izvor nesecat ce dă tuturor aceeaşi apă, iar nu unora dulce, iar altora amară." (Neagoe Basarab)

"Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie"

Deşi paternitatea lui Neagoe Basarab asupra acestei importante scrieri parenetice din secolul al XVI-lea a fost contestată de către cercetătorii D. Russo şi P.P. Panaitescu, care au atribuit-o unui călugăr trăitor în a doua jumătate a secolului al XVI-lea sau în secolul al XVII-lea - supoziţie infirmată prin stabilirea apariţiei "Învăţăturilor" ante 1530 -, disputele dintre specialişti au vizat redactarea integrală sau numai parţială a operei de către voievodul cărturar al Ţării Româneşti. În favoarea ipotezei redactării în întregime a "Învăţăturilor" de către Neagoe Basarab au pledat: Bogdan Petriceicu-Hasdeu, A.J. Iaţimirschi, Nicolae Iorga ş.a. Admit existenţa unui nucleu al scrierii aparţinând voievodului, cu interpolări diverse care au amplificat opera, I. Chiţimia şi P. Năsturel, iar O. Schiau şi Leandros Vranoussis consideră pe voievod ca fiind "autorul moral" al "Învăţăturilor", ideile sale generoase incluse în acest important testament etico-politic fiind preluate şi prelucrate în stilul său specific, la solicitarea comanditarului, de către un călugăr instruit, autohton sau străin, din suita domnitorului. 

Acceptându-se paternitatea integrală sau parţială a lui Neagoe Basarab asupra "Învăţăturilor", se admite că scrierea a fost redactată în limba slavonă, Leandros Vranoussis constituind o voce izolată, prin confirmarea existenţei unui text originar în limba greacă. O tălmăcire în greceşte a "Învăţăturilor" este opera lui Manuil din Corint, contemporan cu Neagoe Basarab. Traducerea în limba română - mult mai târzie, oricum anterioară anului 1634 - este opera unui cărturar cu har literar, identificat prin "slovesnicul boierin" Udrişte Năsturel, precursor al umanismului în cultura românească. 

Scrierea originară în slavonă s-a păstrat fragmentar în Biblioteca Naţională din Sofia. Descoperită abia în 1895, a fost publicată de către P.A. Lavrov în anul 1904, sub titlul "Slova nacazatelnîia voevodi valaşskogo Ioana Negoia k sînu Feodosîiu" în revista  "Monumente de literatură şi artă veche" din Petersburg. Versiunea în limba română apărută parţial, în anul 1843, prin grija lui Ioan Eclesiarhul, care o reproduce după un manuscris aflat în Biblioteca Academiei Române, este reluată, cu unele completări, de către Bogdan Petriceicu-Hasdeu, pentru ca, în 1910, Nicolae Iorga să o prefaţeze, editând-o sub titlul "Învăţăturile lui Neagoe-vodă (Basarab) către fiul său, Teodosie".

"Geneza operei" 

Geneza "Învăţăturilor" se circumscrie spiritului Renaşterii, când acest gen literar vizând educaţia moral-politică era de  evidentă actualitate. Este un argument în plus în favoarea paternităţii lui Neagoe Basarab - considerat un "divin olimpian" de către contemporanii săi, prin educaţia, comportamentul şi remarcabilele împliniri ctitoriceşti, prin preocuparea permanentă pentru continuarea unei opere ce urmărea constant consolidarea prestigiului Ţării Româneşti. Sursele de inspiraţie nu i-au lipsit. Numai în estul bizantino-slav, fuseseră alcătuite: "Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său, Leon [sec. IX]", "Învăţăturile lui Theofylact, arhiepiscopul de Ohrida", tratatul lui Constantin Porfirogenetul - "De administrando imperio", "Învăţăturile lui Vladimir Monomahul către fiii săi [sec. IX]",  iar, în Vest, contemporanul voievodului, Nicolo Machiavelli, elabora fundamentala sa lucrare, "Principele".

Operă de compilaţie - dând impresia de originalitate, prin consemnarea unor secvenţe din realităţile autohtone: capitolul închinat oaselor mamei sale, Neaga, şi plângerii fiului mort, Petru, considerat a fi fost resortul declanşator al compunerii acesteia de către Neagoe Basarab -, "Învăţăturile" au impus preluarea unor pasaje ample din diverse surse religioase sau patristice care ofereau un suport ideilor vizând domenii dintre cele mai variate ale moralei, politicii, diplomaţiei, strategiei militare etc. S-au identificat surse provenite din unele scrieri de referinţă în perioada redactării "Învăţăturilor": Biblia (în special, Cărţile lui Samuel, Cărţile Împăraţilor, Cartea a doua a Cronicilor); scrieri mistico-ascetice: Umilinţa lui Simeon Monahul, Scara lui Ion Sinaitul, Dioptra lui Filip Monotropul, Cuvintele lui Efrem Sirul şi Ion Hrisostom, Omiliile lui Ion Zlataust, Cuvintele lui Atanasie, Panegiricul Sfinţilor Constantin şi Elena de Eftimie al Târnovei, precum şi cărţile populare sau apocrife (Varlaam şi Ioasaf, Alexandria, Fiziologul, Poveste despre împăratul Asa, Călătoria Maicii Domnului la iad, Lemnul crucii).

"Izvor de educaţie moral-politică"

"Învăţăturile" reprezintă, în esenţă, "un strălucit izvor de educaţie moral-politică", structurat în două secvenţe completate cu "Scrisoarea" către oasele maicii sale şi "Rugăciunea la ieşirea sufletului". Prima parte a "Învăţăturilor" constituie o apologie a monarhiei de drept divin, a monarhiei absolute, domnul fiind "uns" de Dumnezeu, pentru ca, astfel, să poată fi imparţial: "tuturor cu dreptate". Superioritatea monarhiei "divine" este argumentată prin episoade biblice despre David şi Solomon, prin pilda oferită de Ioasaf - fiu de împărat din India, precum şi prin conduita moral-religioasă a împăratului roman sanctificat, Constantin cel Mare. Modele de regi "nevrednici, a căror pildă nu trebuie urmată" oferă Roboam, Avesalom, Maximian şi alţii.

Este evidentă concepţia politică asupra modalităţii organizării puterii centralizatoare a domnului, a cărui autoritate supremă se exercită prin demnitarii care acceptă să fie şi se comportă ca nişte "slugi drepte", indiferent de originea lor socială: rude ale domnului, boieri, dar şi oameni din popor, întrucât, precum motivează autorul: "Cei săraci urmează să fie şi ei aproape de feciorii de boieri, că, odată, vă vor trebui şi ei să vă fie de ajutor cât vor putea".

Cea de-a doua parte a "Învăţăturilor" este redactată pe capitole cu conţinut unitar, în care se formulează principii politice şi etice ca norme de conduită pentru urmaşul său la domnie. Simpla enunţare a titlurilor capitolelor V-XI este ilustrativă pentru relevarea diversităţii "învăţăturilor" de urmat, desprinse şi din practica exemplarei domnii a lui Neagoe Basarab: "V - cum şi în ce chip vor cinsti pre boieri şi pre slugile lor care vor sluji cu dreptate; VI - cum vor pune boiarii şi slugile lor la boierie şi la cinste şi cum vor scoate dintr-acestea pentru lucrurile lor; VII - cum să cade domnilor să şadă la masă şi cum vor mânca şi vor bea; VIII - pentru solii şi pentru războaie; IX - cum şi în ce chip vor judeca; X - ca să fie milostivi şi odihnitori; XI - să nu fie pizmătăreţi, nici să nu facă rău pentru rău...".

Învăţăturile cu conţinut religios pentru cinstirea icoanelor, frica şi dragostea lui Dumnezeu, milostenie şi alte canoane ale bisericii completează această operă de iniţiere, de educaţie morală şi politică, acest excepţional "codice" în tainele unei guvernări considerate ideale de către autor. Normele de conduită formulate au ca suport aforisme, alegorii, parabole preluate din sursele menţionate. Se recomandă, de pildă, domnului ca, mai ales, în relaţiile cu solii, să fie cumpănit la vorbă, un autocontrol permanent impunându-se, deoarece: "Cuvântul este ca vântul; dacă iese din gură, nici într-un chip nu-l mai poţi opri, măcar de te-ai căi ziua şi noaptea". 

O atitudine fermă în faţa primejdiei indiferent de natura acesteia este de preferat abdicării de la luptă. Domnul este sfătuit să nu părăsească ţara aflată în pericol, fiindcă "mai bună este moartea cu cinste decât viaţa cu amar şi cu ocară!"  În relaţiile cu supuşii, nu trebuie să guverneze arbitrarul: "Mai bine să nu fie vorba voastră deplină şi inima frântă, decât să faci săracului strâmbătate." "Învăţăturile" surprind prin atitudinea manifestată faţă de situaţia economică precară a oamenilor din popor, creatorii, de facto, ai venitului domniei: "Iar de-ţi va mai prisosi din venitul domniei, acel venit să nu gândeşti că este câştigat de tine, ci iar l-ai luat de la săraci şi de la aceia ce sânt sub biruinţa ta, cari i-a dat Dumnezeu supt mâna ta." De aceea, spiritul de echitate trebuie să înlăture tendinţele acaparatoare ale unor monarhi: "Drept aceea, cum luaţi de la săraci, aşa se cade să şi daţi pentru dânşii, să le faceţi odihnă şi pace."

Se formulează recomandări care vădesc o remarcabilă abilitate diplomatică: "Răspunsul dat solului să fie aşa încât să meargă în inima stăpânului solului ca o săgeată ascuţită." În dilema: război - pace, evitarea conflictului este de preferat: "Să nu stăm spre război!... Căci nu ne este nouă lupta către sânge şi carne..." Autorul recomanda adoptarea atitudinii şoimului care, deşi nu se teme de vultur, spre a evita lupta cu acesta, îi rezervă o parte din vânatul său: "Nu fiţi ca şi cucul care îşi părăseşte oul şi cuibul, ci fiţi ca şoimul: viteji şi împăciuitori, care îşi apără cuibul şi puii şi ştie să se lupte cu vitejie, dar şi îmbie vulturului din vânatul său, ca să aibă pace. Şi domnul să dea din visteria lui, dacă astfel poate înconjura războiul." Este indirect o pledoarie pentru acceptarea suzeranităţii Porţii Otomane, considerându-se că războiul cu turcii ar fi mult prea distrugător pentru o ţară mică.

În eventualitatea declanşării, însă, a unui conflict armat, superioritatea numerică a adversarului nu trebuie, în niciun caz, supraestimată: "Iar de vor fi mulţi, nimic să nu te înfricoşeze, nici să te îndoieşti - că omul viteaz şi războinic nu se sperie de oamenii cei mulţi, ci, cum risipeşte un leu o cireadă de cerbi şi, cum omoară un lup o turmă de oi cât de mare, aşa şi omului  viteaz toţi oamenii îi sânt într-ajutor, iar omului fricos, toţi oamenii îi sânt duşmani şi încă şi de ai săi este gonit şi batjocorit şi hulit." "Învăţăturile" reprezintă o tablă de legi, relevând un echilibru "specific etosului autohton": "Iar voi să nu cinstiţi numai pe cei care vă vor aduce veşti bune, ci să cinstiţi şi pre cei ce vă vor aduce veşti rele, că aşa se cade."

Pe plan juridic, "Învăţăturile" statuează principii menite să asigure "domnia dreptăţii": "Judecă pe fiecare cu dreptate după faptele lui, că de aceea eşti domn care trebuie să fie ca un izvor nesecat ce dă tuturora aceeaşi apă, iar nu unora dulce, iar, altora, amară. La judecată, cugetarea ta să nu fie şovăitoare clătinându-se încolo şi încoace ca trestia în vânt." Autorul este adeptul - pe tărâm filozofic - al "echilibrului existenţial": "În lumea aceasta, omul şade între viaţă şi moarte..." Un comportament dominat de raţiune şi nu de pasiune este recomandabil tuturor: "Trebuie ca să poată birui mintea ta pe vin, iar nu să biruiască vinul pe minte."

Preceptele de esenţă moral-religioasă converg spre izolarea de lume, în scopul perfecţionării interioare: "ca să ne înnoim omul cel din lăuntru", inteligenţa umană fiind elogiată: "Multă minte vă trebuieşte să aveţi, că mintea este cap şi învăţătură dulce tuturor bunătăţilor... Este avuţie şi comoară netrecătoare, care nu se cheltuieşte niciodată... Mintea este viaţă prietenilor şi împăcare fraţilor... Mintea trează este prieten mai bun şi mai cinstit domnilor decât toată avuţia şi bogăţia lor cea multă. Un bărbat înţelept mulţime de oameni stăpâneşte, iar un bărbat nebun şi fără de minte, mulţime de oameni pierde."

Incontestabila valoare a inteligenţei umane este ilustrată, în afara maximelor, prin pilda preluată din Fiziolog cu şarpele care îşi păzeşte capul, oferindu-şi trupul spre ucidere. Fragilitatea sufletului este redată printr-o imagine plastică: "Inima omului este asemenea sticlei, când suferă vreo rănire, nu mai găseşte leac." Vibraţia lirică conferă operei lui Neagoe Basarab atribute estetice semnificative, unele pasaje fiind considerate "întâiele elegii patetice superioare din literatura slavo-română". Secvenţe retorice remarcabile punctează patetismul plângerii morţii fiului său, Petru:  "O! Iubitul meu Petru!... Eu credeam şi cugetam să fii domn şi să veseleşti bătrâneţele mele oarecând cu tinereţele tale şi să fii biruitor pământului. Iar acum, fiul meu, te văd zăcând supt pământ, ca un trup al fieştecăruia sărac!" Rugăciunea lui Neagoe "la ieşirea  sufletului" oferă modele de lamentaţie pe tema "fortuna labilis":  "Spune-mi acum, ticăloase suflete, unde este domnia noastră? Unde este muma noastră? Unde sânt feciorii şi fetele noastre? Unde este slava cea deşartă a lumii acesteia şi bucuria ei?" şi, într-o succesiune retorică extinsă, se derulează tabloul plăcerilor "lumeşti" dispărute prin moarte.

"Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie" au constituit o "carte de temei" în cursul Evului Mediu românesc, "un izvor regenerator de apă vie", din care s-au adăpat sufletele iubitoare de neam ale voievozilor Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu şi, din care, Antim Ivireanul preluase sfaturi pentru Şerban Cantacuzino, iar Nicolae Bălcescu se inspirase în redactarea studiului său "Puterea armată şi arta militară la români, de la întemeierea Principatului Valahiei şi până acum".

Operă de excepţie a literaturii române în limba slavonă, "Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie" proiectează, prin nobilele sale idei, spaţiul românesc de spiritualitate în Renaşterea culturală europeană.

- Opera: "Învăţăturile bunului şi credinciosului domn al Ţării Româneşti Neagoe Basarab voievod către fiul său, Teodosie, date la lumină de Ioan Eclesiarhul Curţii", Bucureşti, 1843; "Învăţăturile lui Neagoe-vodă (Basarab) către fiul său, Teodosie - ediţia Nicolae Iorga, Vălenii de Munte, 1910.

- Referinţe critice: Bulat T.G. - "Personalitatea religioasă a voievodului Neagoe Basarab al IV-lea", Craiova, f.a.; Cândea Virgil, Giurescu Dinu C., Maliţa Mircea - "Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti", Bucureşti, 1966; Iorga Nicolae - "Pagini alese, II", Bucureşti; Sandu Ioan D. - "Neagoe Basarab, apărător şi sprijinitor al ortodoxiei", Sibiu, 1938; Simonescu Dan - "Literatura românească de ceremonial", Bucureşti, 1939.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!