Ioan Slavici: cel dintâi mare scriitor pe care Transilvania l-a dăruit literaturii române - 89 de ani de la trecerea în veşnicie

S-a născut la 18 ianuarie 1848, în comuna Şiria, jud. Arad. Studiile liceale le-a urmat la Arad şi Timişoara, iar cele universitare – de drept şi ştiinţe – la Budapesta şi Viena. La Viena a fost preşedinte al Societăţii Studenţilor Români „România Jună”. Aici l-a cunoscut pe studentul M. Eminescu, cu care a devenit prieten pe viaţă. Editorial a debutat în anul 1881 cu volumul „Novele din popor” – moment de seamă în evoluţia prozei româneşti. După o scurtă şedere la Iaşi, s-a stabilit la Bucureşti, unde a fost profesor la Liceul „Matei Basarab” şi redactor la ziarul „Timpul”, alături de M. Eminescu şi I. L. Caragiale, între anii 1877 – 1881. În anul 1882 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În anul 1884 s-a mutat la Sibiu, unde a întemeiat ziarul Tribuna. Aici a înlesnit debutul poetic al lui George Coşbuc, a luat parte la luptele politice ale românilor din Transilvania, fapt pentru care a fost condamnat la un an de închisoare, pe care a excutat-o. În 1890 s-a reîntors la Bucureşti unde a funcţionat ca director la Azilul „Elena Doamna”. Împreună cu scriitorii I. L. Caragiale şi G. Coşbuc a editat revista „Vatra” al cărei program recomanda cultivarea tradiţiilor naţionale şi a graiului viu al poporului. A publicat mai multe volume de nuvele, romane şi cărţi de memorialistică, dintre care menţionăm nuvelele: „Moara cu Noroc”, „Popa Tanda”, „Gura satului”, „Comoara”, „Pădureanca”- toate avânt ca univers tematic satul românesc din Transilvania, patima banului, transformările sufleteşti pe care le produce setea de înavuţire. Dintre romane menţionăm: „Mara”, „Cel din urmă armaş”, „Din bătrâni”. Dintre scrierile memorialistice amintim: „Închisorile mele”, „Lumea prin care am trecut”. S-a stins din viaţă la 17 august 1925, în vârstă de 77 ani, în casa fiicei sale Lavinia, din localitatea Crucea de Jos, Panciu. A fost înmormântat la Schitul „Brazi”, din Panciu.

Ca scriitor, Ioan Slavici aparţine Epocii Marilor Clasici (1870-1890), alături de M. Eminescu – poetul, I. L. Caragiale – dramaturgul, I. Creangă – povestitorul, Titu Maiorescu – criticul şi îndrumătorul literar. Faţă de aceştia, Slavici s-a impus ca nuvelist de excepţie. El a creat, pentru prima data în literatura română, nuvela şi romanul de tip realist. Tot el a introdus în proza română modernă analiza psihologică, filonul popular al povestirii (înaintea lui I. Creangă) şi universul satului românesc transilvănean. Prin nuvele ca „Moara cu Noroc”, „Popa Tanda”, „Comoara” ş.a., scriitorul s-a afirmat ca mare creator al unei lumi animate de energii, de patimi puternice şi de dramatice probleme morale, cu personaje  luate din viaţa satului şi a târgului transilvănean, cu vechile lor legi nescrise, sau cu personaje şi fapte ale întinsei Câmpii de Vest, unde legea o făceau oamenii de tipul lui Lică  Sămădăul – unul dintre personajele principale din nuvela „Moara cu Noroc”. Viziunea lui Slavici asupra satului transilvănean a evoluat de la formula estetică a realismului poporal din primele nuvele la cea a realismului social şi psihologic din capodopera nuvelelor sale, „Moara cu Noroc”. Prin temă şi prin subiectul nuvelei, autorul arată care sunt urmările pe care setea de îmbogăţire le are asupra vieţii sufleteşti a individului. La baza acestei teme se află convingerea autorului – un fin moralist – că goana după avere, în special după bani, zdruncină tihna şi amărăşte viaţa omului, generează numeroase nenorociri, iar în cele din urmă duce la pierzanie. Nuvela prezintă drumul parcurs de Ghiţă – personajul principal – de la condiţia de cizmar modest, chibzuit la vorbă şi la faptă, dar nemulţumit de sărăcia în care trăia, până la cârciumarul stăpânit de patima banului. Ca cizmar, Ghiţă ducea o viaţă tihnită, după principiul etic al soacrei: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Încălcând acest principiu etic, numit de Slavici „cumpătare chibzuită de minte”, Ghiţă alunecă în mod inevitabil spre un deznodământ tragic. Ia în arendă cârciuma de la Moara cu Noroc, dar nu din lăcomie de bani, la început, ci pentru că nu vedea altă cale de a ieşi din sărăcie, identificată de el cu lipsa de demnitate. Împreună cu soţia sa, Ana, cu soacra şi cu cei doi copii se mută la cârciuma pe care o ia în arendă. Aici este expus la multe primejdii, culminând cu întâlnirea cu un personaj malefic – Lică Sămădăul – mai marele porcarilor din zonă. Pentru Ghiţă, Lică Sămădăul reprezintă tentaţia bogăţiei blestemate şi a unei existenţe în afara normelor morale. Perspectiva îmbogăţirii rapide îl ademeneşte pe Ghiţă, setea de bani pune total stăpânire pe mintea şi pe sufletul lui. Simte cum se înstrăinează de soţie şi de copii, dar nu are puterea să se împotrivească. Devine părtaş al lui Lică la fărădelegile acestuia şi prin aceasta atinge ultima treaptă a degradării morale. În adâncul fiinţei sale izbucnesc, totuşi, remuşcări sincere şi spontane, dar patima după bani o pune pe seama firii sale: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac, dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?” Finalul nuvelei prezintă moartea eroilor. Ghiţă îşi ucide soţia, pe care el însuşi o împinsese la adulter. El este ucis de oamenii lui Lică Sămădăul, iar acest ins demonic se sinucide, pentru a nu fi prins de jandarmul care îl urmărea. Porcarii lui Lică au dat foc cârciumii de la Moara cu Noroc, transformând totul în scrum, inclusiv cele două corpuri umane: al Anei şi al lui Ghiţă. În epilog este înfăţişată mama Anei, având lângă ea pe cei doi copii. Nuvela se încheie simetric cu cuvintele bătrânei: „Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost data!”, subliniind astfel ideea unei fatalităţi oarbe. Privitor la personaje, subliniem ideea că eroii lui Slavici sunt construiţi pentru a ilustra anumite principii etice, pe care omul trebuie să le respecte în viaţă, dacă ţine la liniştea lui sufletească: „Atunci când oamenii nu ştiu să-şi chivernisească viaţa, existenţa lor se transformă în chin, sfârşind dramatic” – afirma Ioan Slavici. Autorul acestei nuvele a mărturisit că şi-a ales drept conduită morală cele cinci virtuţi formulate de Confucius (nume latinizat al filozofului chinez din sec. al VI-lea î. Hr. Cung Fu-ţzi): sinceritatea, buna-credinţă, francheţea, inima deschisă, iubirea de adevăr. E firesc să amintim cititorilor şi de cele patru virtuţi pauline: iubirea, speranţa, credinţa, răbdarea.

În concepţia lui Slavici, valorile fundamentale ale artei sunt: binele, adevărul şi frumosul. Proza lui Slavici se remarcă nu numai prin principiile etice pe care le ilustrează şi pe care le-am menţionat, ci şi prin arta portretistică, a compoziţiei şi prin stil. El a creat pentru prima dată în literatura română personaje viabile, prezentate cu obiectivitate, în sensul că le dă libertatea de a se manifesta după propriile lor îndemnuri, după pornirile sufletului lor pe drumul destinului. Stilul se caracterizează prin concizie, sobrietate şi oralitate. Prin modalitatea artistică, Slavici se înscrie pe linia realismului social şi psihologic, anticipându-i pe Ion Agârbiceanu şi Liviu Rebreanu. 

Aparţinând Epocii Marilor Clasici, Slavici din Transilvania, Ion Creangă din Moldova şi I.L. Caragiale din Muntenia alcătuiesc un adevărat triunghi simbolic al spiritualităţii româneşti, în mijlocul căreia se înalţă ca o coloană a infinitului, simbolul lui Eminescu. Pe laturile triunghiului străluceşte figura lui Titu Maiorescu.

                            

 

Pin It