Zilele de pătimire ale Mântuitorului Iisus Hristos 

 

Vinerea Mare (Vinerea Paştilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a întregii creştinătăţi, pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul lumii. Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii şi al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeaşi zi. În seara acestei zile se oficiază Denia Prohodului Domnului. În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf (care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de Apostoli şi Maica Domnului) pe sub care toată lumea trece, până în după-amiaza zilei de sâmbătă. În zorii zilei de Înviere este dus din nou în Sfântul Altar şi este aşezat pe sfânta masă, unde rămâne până în miercurea dinaintea Înălţării Domnului. Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele în cursul anului, iar dacă îşi şterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.

Acestei zile i se spune şi Vinerea Seacă, pentru că bătrânele posteau post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafură de la biserică. După cântarea Prohodului Domnului se înconjoară de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf, care apoi este aşezat pe masa din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumânări şi-şi jelesc morţii. La sfârşitul slujbei era obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. Lumea, în trecut, pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle şi morţii de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori şi intrând, se închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereţi sau doar la grinda de la intrare şi păstrau lumânarea pentru vremuri de primejdie.

Superstiţii în Vinerea Seacă

În popor se crede că dacă plouă în Vinerea Mare, anul va fi mănos, iar dacă nu, nu va fi roditor. Unii cred că, dacă se scufundă în apa rece de trei ori în acestă zi, vor fi sănătoşi tot anul. Femeile nu umplu borş în acestă zi, să nu se scalde Necuratul în el; nu coc pâine sau altceva, să nu ardă mâinile Maicii Domnului; nu cos, ca să nu orbească; nu ţes, nu torc, nu spală, pentru a nu o supăra pe Sfânta Vineri; afumă casa cu tămâie, înconjurând-o de trei ori, în zorii acestei zile, pentru ca gângăniile şi dihaniile să nu se apropie de casă şi de pomi. Copiii adună flori de pe câmp şi le duc la biserică. Înălţătoare zi de doliu, tăcere şi meditaţie, Vinerea Mare este cinstită mai ales prin participarea la slujba Prohodului Domnului. Aşa rămâne ea în conştiinţa românilor contemporani.

Sfinţirea pâinii în biserică

Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul şi a pogorârii Lui la iad, de unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se definitivează pregătirile pentru marea sărbătoare a Învierii; spre seară, creştinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul nopţii. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul ca bătrânii şi copiii să se împărtăşească. Ziua Învierii Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti, începe, din punct de vedere liturgic în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a deschis şi a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii pentru a lua lumină. Apoi se duc pe la casele lor, revenind, dimineaţa, la biserică, în locurile unde se sfinţeşte pasca şi prinoasele.

În biserică este obiceiul ca în această noapte să se sfinţească pâinea numită paşti, fie sub forma de anafură sau anafură amestecată cu vin (în vestul ţării). În Bucovina, această pâine, sub forma de prescuri, o aduc la biserică femeile, în Vinerea Mare, când se slujeşte Sfântul Maslu. Iar în zona Banatului o aduce o singură familie, în Marea Joi, ca milostenie pentru o rudă decedată în anul care a trecut, împreună cu vin şi vase.

Pasca, mielul şi drobul - nelipsite din meniul de Paşti

În Moldova mai ales, dar şi în alte zone ale ţării, femeile pregătesc din grâu pasca. Ea se frământa din făină curată de grâu, la care se adaugă lapte, uneori şi ouă. Pasca are formă rotundă pentru că, în popor, se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac împletit în trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost răstignit Hristos. Între împletituri se pune brânză sărată sau dulce, frământată cu ou şi stafide. Pasca se împodobeşte cu ornamente din aluat - flori, spirale, frunze etc. În anumite regiuni ale ţării, ea este un aluat simplu, ornamentat şi cu cruce; aluat de pâine sau de cozonac. Înainte de a se face pasca, femeile "se grijesc, se spală pe cap, se piaptănă, îmbracă straie curate, fac rugăciuni şi apoi se apucă de plămădit". Şi faza coacerii este ritualizată: "când pun în cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereţi şi apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casă,/ Cruce-n masă,/ Cruce-n tuspatru/ cornuri de casă".

După cum pasca este un aliment pe care şi evreii îl consumau când sărbătoreau Paştile, la fel e şi mielul. La paştile evreilor, fiecare cap de familie trebuia să aleagă din turma sa un miel sau un ied de parte bărbătească, fără defecţiuni corporale, pe care îl păstra din ziua de 10 Nissan până în 14, când trebuia junghiat între cele două seri. Pragul şi părţile laterale ale casei unde se consuma se ungeau cu sângele lui, apoi se pregătea pentru a fi fript împreună cu toate măruntaiele în cuptor, fără ca înainte să fie fiert sau să i se zdrobească vreun os.

Legat de mielul pe care îl consumă românii de Paşte în vremurile noastre, putem spune că preparatul tradiţional - drobul - s-a impus întâi în lumea urbană românească, apoi, prin imitaţie, şi în cea rurală, ca un nou aliment, cu gust distinct, care a început să aibă un consum specializat, ritual. Pregătirea drobului presupune utilizarea unui întreg arsenal de mirodenii - sare, piper, enibahar, tarhon, pătrunjel, mărar. Drobul a devenit, prin excelenţă, alimentul care se identifică, în actualitate, aproape complet - la fel ca pasca şi ouăle roşii - cu Sărbătorile Pascale. "Tăierea mielului la Paşte nu este altceva decât jertfa anuală a zeului din religiile precreştine", spune Ion Ghinoiu ("Vârstele timpului", p. 166). Sau, am spune noi, are acest corespondent în religiile păgâne, suferind o resemnificare în creştinism. Mielul este însă, mai cu seamă, semnul "blândeţii, al simplităţii, inocenţei şi purităţii. E unul dintre simbolurile Mântuitorului Hristos!

În cele 7 zile ale Paştilor evreieşti (14-21 Nissan) nu se consuma decât azimă, pâinea dospită fiind interzisă, iar cel ce o consuma, ucis cu pietre (Ies, 12-15). Această pâine aducea aminte de aluatul nedospit pe care l-au copt israeliţii în noaptea ieşirii din Egipt şi simboliza, prin lipsa fermenţilor de dospire, curăţia, prevenirea stării de corupţie şi chemarea fiilor lui Israel la o viaţă curată şi sfântă. Tradiţiile populare ale românilor, dar şi ale creştinilor, încă din cele mai vechi timpuri, sunt departe de tradiţia iudaică, ce presupunea o sărbătoare a durerii, la care alimentele rituale - pasca şi mielul - se consumau în grabă, însoţite de ierburi amare, după cum amară fusese şi robia din ţara Egiptului. Pasca primilor creştini era o pâine dulce, care se sfinţea de către preoţi, apoi se împărţea săracilor. Amintirea acesteia este pasca de astăzi. La biserică, pasca este dusă într-un coş anume pregătit pentru Paşti. După sfinţirea din dimineaţa primei zile de Paşti, pasca dobândeşte puteri purificatoare, asemenea anafurei. Ea este sfinţită şi se consumă imediat după anafură. Tot în coşul care se duce la sfinţit, femeile pun cârnaţi, ouă roşii şi împistrite, colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare, prăjituri şi alte alimente. Acestor alimente, sfinţite li se atribuie puteri vindecătoare.

Tradiţii multiseculare

În unele locuri se spune că, cine mănâncă ouă în ziua de Paşti, va fi uşor peste an. În trecut, albuşul de ou roşu sfinţit se usca, se pisa şi se sufla în ochii bolnavilor de albeaţă, ai vitelor şi oamenilor. Cu slănina se ungeau rănile sau vreun picior scrântit. De asemenea, pentru friguri, omul se afuma cu slănină şi tămâie puse pe o lespede. Slănina, consumată ca atare, se spunea că are proprietăţi tămăduitoare pentru oameni şi vite. Hreanul sfinţit se păstra în pământ, crezându-se că el curăţă apa fântânilor, vindecă de boli şi friguri. Dacă îl consumă cineva atunci când vine de la biserică, se spune că va fi iute şi sănătos tot anul.

Sarea era folosită la sfinţirea fântânilor, iar azi e pusă în mâncare. Cuişoarele se spunea că sunt bune pentru dureri de măsele, iar cu făina se freca ochiul vitei bolnave de albeaţă. Despre usturoiul sfinţit se spunea că nu se strică; dar folosea şi la alungarea strigoilor sau pentru tămăduirea celor bolnavi de vătămătură. Puteri deosebite i se atribuie şi lumânării de la Înviere, care este păstrată şapte ani şi aprinsă în caz de grindină, furtuni sau mari primejdii. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat şi din moarte. Spun sfinţii că întreaga omenire va învia după modelul Învierii lui Hristos.

Focuri de veghe

De aceea, în zilele noastre, Învierea este privită ca o sărbătoare a luminii. Seara sau la miezul nopţii, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor morţi din neamul lor. În Bucovina e obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toată casa şi în curte, ca să fie luminată gospodăria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în lume, prin Învierea Sa. Mulţimile participă, în toată ţara, la Slujba Învierii. În unele locuri (Moldova, Bucovina), la miezul nopţii, când se spune că s-a deschis mormântul şi a înviat Hristos, se aud împuşcături şi pocnituri. După unii etnologi, acestea s-ar face pentru alungarea spiritelor rele, dar în acest moment ele nu au nimic de-a face, în acest context, decât cu învierea din mormânt a lui Hristos; vestesc deschiderea mormântului Domnului.

În unele locuri era obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se aprindă, pe dealuri, "focurile de veghe". În jurul lor, oamenii istoriseau întâmplări din viaţa lui Hristos. Flăcăii săreau peste aceste focuri, pentru ca vrăjitoarele şi fermecătoarele să nu aibă putere asupra lor. În zilele noastre, ele se mai fac, sporadic, prin curţile bisericilor, ca oamenii să prindă şi momentul Învierii. Din acest moment, salutul obişnuit este înlocuit cu cel de "Hristos a-nviat!", la care se răspunde "Adevărat a-nviat!", salut păstrat până la Înălţarea Domnului. Este o formă de mărturisire a Învierii şi a credinţei creştine.

Ciocnitul ouălor de Paşti

La întoarcerea de la slujba de Înviere, creştinii pun într-un lighean un ou roşu şi o monedă de argint, peste care toarnă apă neîncepută. Există apoi datina de a se spăla, dându-şi fiecare cu oul roşu peste obraz şi zicând: "Să fiu sănătos şi obrazul să-mi fie roşu ca oul; toţi să mă dorească şi să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti; să fiu iubit ca ouăle în zilele Paştilor". Atunci când se dă cu banul pe faţă, se spune: "Să fiu mândru şi curat ca argintul". Iar fetele zic: "să trec la joc din mână-n mână, ca şi banul", "să fiu uşoară ca şi cojile de ouă, care trec plutind pe apă". În unele sate, în lighean se pune şi o crenguţă de busuioc, existând credinţa că, dacă te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul.

Familia creştină se aşează apoi la masa pascală. După această masă, capul familiei ciocneşte ouă cu soţia şi la formula tradiţională: "Hristos a înviat!", adaugă: "Hai să ciocnim ouă, ca să ajungem şi la anul Paşti frumoase, iar după moarte să ne vedem iarăşi în ceruri!" Apoi ciocnesc şi ceilalţi membri ai familiei. De obicei, cinstea de a ciocni oul mai întâi revine celui mai în vârstă. Se crede că, făcând acest lucru, membrii familiei se vor vedea şi pe lumea cealaltă. Se spune că în prima zi de Paşti nu e bine să mănânci ouă roşii, pentru că tot anul "îţi va mirosi gura ca oul clocit" sau că e bine să mănânci ouăle nesărate, căci altfel ţi se vor roşi mâinile. În ziua de Paşti se spune că nu e bine să dormi, că-ţi ia strigoiul anafura dintre dinţi, o vinde diavolului şi nu mai ai noroc în casă. După credinţa populară, e bine să ţii minte cu cine ai ciocnit oul prima dată pentru că, dacă din întâmplare te rătăceşti printr-o pădure, trebuie să-ţi amintesti cu cine ai ciocnit oul de Paşti şi imediat găseşti drumul. Băiatul, dacă vrea să ciocnească oul cu o fată, îl încearcă să vadă dacă este tare ciocnindu-l uşor de frunte. Fata încearcă oul băiatului în dinţi.

Udatul fetelor

În unele locuri, atât în Bucovina, cât şi în Transilvania, există datina ca a doua zi de Paşti să vină băieţii la udat. După tradiţionalul "Hristos a înviat!", băiatul spune ca i-ar fi sete şi scoate o ulcică plină cu apă pe care o varsă fie pe gâtul fetei, fie pe faţa ei, rostind: "Să-ţi fie inima curată ca apa şi ea să te ferească de orice boală". Se mai practică în ziua de astăzi şi udatul cu parfum, în loc de apă, prin părţile Transilvaniei şi Banatului. Băiatul primeşte câteva ouă roşii şi este invitat la masa pascală.

Pomenirea morţilor

Ofranda pascală pentru morţi devine elementul central al palierului popular al sărbătorii destul de arareori. În sud-vestul ţării, acest lucru se petrece atunci când în prima zi de Paşte (eventual în a doua) "se dau hore de pomană". Fundamentală pentru hora pascală a mortului este şi pomana de haine şi/sau alimente. Oferită de cea mai bătrâna femeie din neam (sau de o altă femeie, chiar de o fetiţă, dacă în familie nu mai trăieşte nicio femeie matură), ea este destinată, în virtutea aceloraşi analogii, doar celor de un sex cu mortul.

Joia de după Paşti (din sâmbăta luminată) mai este numită Joia necurată sau Joia rea. Împreună cu prima joie de după Rusalii formează, în credinţa populară din Transilvania, Joile verzi, ţinute încă de femei, care cred că, dacă muncesc de aceste sărbători, le va merge rău. Săptămâna de după Paşti (Săptămâna luminată) era ţinută de femei aproape toată: marţea pentru boala cea rea, miercurea pentru tunete şi trăznete, joia pentru grindină, iar vinerea pentru rodirea pământului.