La U.A.M.S. Şuici, "bătrâneţe - haine grele..."

În urmă cu câteva zile am vizitat Unitatea de Asistenţă Medico-Socială Şuici, care ne-a fost prezentată drept un cămin-spital, cu îngrijire medicală de specialitate. Am stat de vorbă cu directorul Vasile Neacşa Enăchescu, în subordinea căruia se află instituţia şi am aflat că acolo nu este un azil - aşa cum se spune printre argeşeni - ci un spital unde se internează persoane cu afecţiuni cronice, care nu sunt neapărat vârstnice. "Dacă nu sunt bolnavi cronici, nici nu se pot interna la noi. Azil este unul singur în judeţ, cel de la Mozăceni, iar acolo au o altă structură de personal. Ei ţin de asistenţa socială, noi ţinem de spitale", ne-a lămurit managerul. Acestea fiind spuse, cheltuielile şi încadrarea personalului se fac la fel ca la orice unitate spitalicească. "Avem gărzi, deci medici, ceea ce la azile nu există. Acestea au ca parte medicală doar asistenţi şi un contract cu un medic de Medicina Muncii care - se înţelege - nu stă numai acolo. La noi, e cu totul altceva. Avem medici angajaţi şi, după-amiaza, continuitatea asistenţei medicale este asigurată de o gardă".

În componenţa instituţiei sunt 2 pavilioane de bolnavi cu un total de 120 paturi, pavilionul de cantină cu anexe şi biroul de deasupra, plus o spălătorie. Este nevoie de personal pe măsură şi trebuie respectate standardele care sunt date prin ordinul ministrului Sănătăţii, astfel încât spitalul să poată avea autorizaţie de funcţionare. "Norma spune că trebuie să existe 7 mp/pat şi un anumit volum de aer. Altfel nu putem obţine autorizaţia sanitară legală! Tot în actul normativ se mai specifică şi cu ce trebuie să fie dotate saloanele, precum şi partea medicală, adică circuitele funcţionale care trebuie respectate (al personalului, al hranei, al lenjeriei, al deşeurilor medicale etc.). Recent am preschimbat autorizaţia sanitară, ţinând cont de faptul că s-a realizat cantina, căreia i-am făcut recepţia la terminarea lucrării, pe 23 martie anul acesta. A fost admisă fără obiecţii din partea comisiei, în care acum e obligatoriu să fie şi reprezentanţi de la ISU, de la DSP etc.", a declarat Vasile Neacşa Enăchescu.

Internare pe criterii de boală şi confort

La căminul de la Şuici, pentru internare se iau în considerare atât afecţiunea, cât şi contribuţia, iar aceasta din urmă se stabileşte în funcţie de veniturile persoanei care se internează sau de cele ale familiei. De asemenea, unii vin aici din proprie iniţiativă, în timp ce alţii sunt aduşi de membrii familiei care consideră că nu mai pot să le ofere îngrijirea corespunzătoare. "Marea diferenţă între noi şi un centru de bătrâni sau azil este că la noi, bolnavii cronici nu sunt numai săraci, ci şi persoane care au fost medici, ingineri, cadre militare şi au venituri mai substanţiale, însă nu mai au sănătate. Depinde unde optează. Singura diferenţă este de confort, pentru că restul serviciilor de hrană, de îngrijire şi de tratament medical sunt aceleaşi", a spus directorul instituţiei. Confortul ţine de numărul de paturi din salon şi de grupurile sanitare, pe care unii le au în camere, iar ceilalţi - pe palier. "Avem un pavilion reabilitat la standarde europene, cu 2-3 paturi în cameră şi baie, iar pe celălalt avem acum în proiect să-l reabilităm cu maxim 3 paturi şi cu grupul sanitar în cameră. De altfel, în pavilionul vechi sunt mulţi pacienţi care sunt imobilizaţi. Degeaba am eu 4-5 paturi şi baie în cameră dacă persoanele în cauză nu sunt deplasabile... Deci, acest gen de pacient are nevoie de îngrijire la pat, deoarece inclusiv necesităţile fiziologice şi le face acolo". Pentru persoanele cu astfel de probleme, se utilizează protecţii pentru saltele, iar lenjeria trebuie schimbată mai des. "În jur de 46% sunt imobilizaţi, au nevoie de îngrijiri speciale şi, logic, este mult mai greu cu ei. De pildă, cearşafurile - conform standardelor - au valabilitate 2 ani, ori, dacă pacientul face pe el de 2-3 ori pe zi... gândiţi-vă că nu mai ţin". 

O altă problemă reală este că mare parte dintre aceştia nu mai sunt conştienţi, astfel că ei trebuie ajutaţi să-şi menţină igiena corporală. "Când vine vorba despre igienă, ne confruntăm cu situaţii de jenă, pentru că mulţi vârstnici nu sunt obişnuiţi să-i ia cineva pe sus, să pună mâna pe ei, să-i spele, dar asta e, planul de prevenire al infecţiei nosocomiale trebuie respectat. Aici, ei nu stau ca noi la spital - câteva zile, maxim o lună - şi apoi plecăm acasă şi ne spălăm. Mai ales cei care fac pe ei trebuie spălaţi zilnic, plus baie generală măcar o dată pe săptămână", a mai explicat conducătorul instituţiei. 

Cum am observat că majoritatea celor internaţi erau bătrâni, am întrebat cărui fapt se datorează această opţiune. "Tinerii, dacă îi stabilizăm, trebuie să-i transferăm la direcţia de asistenţă socială, la centre pentru persoane cu handicap. Acolo sunt deja pline şi nu mai au unde să-i primească. Noi ne-am axat mai mult pe persoane în vârstă, fiindcă ele au mai multă nevoie. Cei tineri, chiar dacă au afecţiuni psihice, mai merg la spitale, stau 3 luni, se întorc acasă...", ne-a lămurit managerul centrului. La acest centru de recuperare vin oameni cu boli din cele mai diverse: demenţe (care pot fi vasculare sau boala Alzheimer), boli neurologice (Parkinson, schizofrenii) sau psihice - tulburări afective şi organice. "Ei nu au numai o singură boală, pot avea şi diabet şi demenţă, poate surveni şi o boală de inimă, pentru că, de la o vârstă... apar şi bolile cardiovasculare. Sunt şi astmatici, dar puţini şi au aparate speciale de oxigen. Am inclus anul acesta în lista investiţiilor achiziţionarea câte unui aparat pentru fiecare pavilion. Am avut chiar şi persoane care necesitau dializă, care mai sufereau şi de alte boli..."

Ajutor de specialitate pentru cei cu probleme de inadaptabilitate

Referitor la dificultatea de adaptare, ni s-a spus că nu au existat cazuri în care pacienţii să fugă din spital, însă se mai fac externări, astfel că - dintre cei recuperabili - se întorc anual pe picioarele lor acasă cam 2-3. "Vârsta nu e o boală. O persoană poate vine pe picioare, însă, pe măsura trecerii timpului, dar şi ca urmare a bolii - boala cronică nu se mai poate recupera - îşi pierde mobilitatea. Treaba noastră este să nu mai lăsăm căderea să fie abruptă, ci să facem panta cu declivitate (alunecare) mai mică, pentru a-i lungi omului durata de viaţă şi a-l scuti - pe cât posibil - de dureri". 

Cu toate acestea, lunar, la Unitatea de Asistenţă Medico-Socială Şuici trec la cele veşnice, în medie, 2 persoane. Pentru pacienţii care manifestă stări de anxietate - de altfel, reacţii absolut normale - există planuri de îngrijire la care concură mai mulţi specialişti, adică medicul curant, medicul specialist de boală cronică (pentru cei cu boli psihice, de pildă, se colaborează cu doctorul Radu Zamfir, care vine şi evaluează pacienţii săptămânal, împreună cu medicii curanţi), ergoterapeutul şi asistenţii sociali. Sindromul de instituţionalizare le dă celor care vin în acest centru un sentiment de înstrăinare, mai ales că instituţionalizarea presupune un program şi anumite constrângeri. "E ca şi cum ai pleca în armată: mănânci la ore fixe, apoi ţi se face vizita medicală, ţi se dă tratamentul, urmează igiena corporală..."

O altă problemă de adaptare este aceea că între pacienţii internaţi în aceeaşi cameră mai apar şi unele neînţelegeri. Deşi unii au acelaşi tip de boală, forma de manifestare diferă, fiindcă demenţa poate fi la cineva mai avansată, precum nu este exclusă nici posibilitatea să denatureze în alt tip de comportament. "Unul vrea să se uite la televizor la muzică populară, altul vrea pe un canal sportiv; unul vrea linişte, altul vrea să vorbească. Noi le dăm televizor în cameră, dar unii îşi mai aduc şi de acasă. Dacă aparatul e al celui care şi l-a adus, e al lui şi nu-l poţi forţa să-l lase pe celălalt să urmărească un anume tip de emisiune preferată. Pentru noi, cea mai mare dificultate este să creăm grup în salon. Chiar şi când sunt numai două persoane pot apărea diferenţe de opinii, cu consecinţele de rigoare, la o vârstă la care comportamentele radicale nu sunt excluse".

Serviţi la masă ca la restaurant

În ceea ce priveşte hrana, aceasta se asigură în funcţie de nevoile fiecăruia şi de regimul pe care bolile de care suferă pacientul îl impune. "Avem alocaţia de hrană dată prin hotărâre de guvern, în valoare de 16,6 lei/persoană/zi. Aceasta este chiar mare, nici nu pot mânca internaţii noştri atât! Mai avem, de asemenea, şi donaţii de hrană, aşa că la noi asta nu este o problemă". Numai de la începutul anului şi până acum, s-au făcut peste 15 donaţii, în sensul că anumite persoane vin şi oferă câte o masă de prânz sau de seară - depinde ce-şi permite fiecare. În orice caz, important este că hrana se suplimentează. Managerul spitalului ne-a mai spus că de altceva nu este nevoie, cum ar fi să vină ONG-uri cu produse de igienă sau haine, pentru că pacienţii au tot ce le este necesar. 

Am vizitat bucătăria şi sala de mese şi n-aveam cum să trecem cu vederea peste dotările noi (chiuvete cu senzori, maşină de curăţat cartofi, maşină de gătit specială, maşină de spălat vase şi alte dispozitive folosite în asemenea spaţii speciale, multe aduse din Germania). Se remarcau mai ales curăţenia exemplară şi decorul rustic. Sala de mese, care aduce puţin cu interiorul de la un Spring sau Subway, este decorată cu tablouri primite din străinătate, iar meniul este actualizat în fiecare zi şi afişat la intrare. De asemenea, deasupra portiţei tronează o bucată de lemn lustruit pe care scrie cu litere de-o şchioapă "Poftă bună!" "Asta a fost ideea mea, îmi place să fie aşa... mai rustic. Le e drag să vină la masă, vin şi în baston, fiindcă le place cum arată sala. Sunt serviţi la masă ca la restaurant!", ne-a mai spus zâmbind Vasile Neacşa Enăchescu. De asemenea, pentru sortarea pe categorii şi menţinerea în stare bună a alimentelor, pavilionul cu bucătăria are în dotare mai multe depozite de legume şi magazii.

"Nu avem cazuri de abandon"

Am aflat cu surprindere că există şi persoane care sunt internate încă de la înfiinţarea spitalului, din 2004, însă nu din cauză de abandon din partea familiei, ci pentru că pacientul avea o boală care nu se putea recupera, astfel că rudele au decis să fie îngrijit în continuare în această instituţie. "Avem o persoană care a fost cadru militar, are o boală psihică (schizofrenie) şi e aici de la înfiinţarea instituţiei, deci de 12 ani. Nu am avut cazuri de abandon concret. Faptul că familia e în străinătate şi vine doar vara nu poate fi considerat abandon, întrucât ţine legătura cu medicul curant, cu asistentul social, se interesează de starea pacientului... Rolul asistentului social este să creeze cadrul relaţional-familial adecvat între pacient şi familie sau reprezentanţii legali (numiţi autoritate tutelară)". 

La capitolul "situaţii speciale", am aflat că, de-a lungul timpului, au fost internate 4 cupluri şi a existat un singur caz de pacienţi mamă-fiu. Conducerea instituţiei s-a gândit şi la rudele care vin de departe - din ţară sau din străinătate - pentru a-şi vizita părinţii sau apropiaţii internaţi, astfel că s-au construit şi nişte apartamente pentru ca aceştia să poată rămâne câteva zile acolo. "Aceste apartamente sunt atât pentru oaspeţi, cât şi pentru medicii de gardă. Sunt rude care vor să petreacă 2-3 zile cu mama sau tata şi nu au unde sta. Sau vin de departe, din Moldova, de pildă... Ori au părintele pe ultima sută de metri şi stau cu el până la final... Conform legii, nu au voie să doarmă în pat cu ei, aşa că le-am creat condiţii".

"Nu-mi lipseşte nimic, dar nu e ca la mine-acasă..."

Dacă se nimereşte să fie o zi caldă, bătrânii îşi fac uşor-uşor apariţia în curte, care pe la băncuţe, care la leagănul de la intrare, care pe lângă bazinul cu peşti din apropiere de poartă. Unii coboară cu scaunele cu rotile, alţii cu cadrul, iar cei mai norocoşi se folosesc de bastoane sau merg pe propriile picioare. Cei mai nefericiţi sunt cei imobilizaţi, care sunt scoşi afară mai rar - dacă starea le permite - sau nu părăsesc deloc salonul. În orice caz, pentru toţi s-a încercat să se creeze un mediu cât mai puţin ostil: camerele sunt frumos mobilate, toate au televizoare, iar unele mai au tablouri sau flori la geam. În rest, fiecare şi-a decorat spaţiul cum a crezut de cuviinţă pentru a-şi oferi un ambient plăcut. Unii şi-au adus de acasă şi aparate de radio, alţii au venit cu icoane, vaze, fotografii şi alte obiecte pentru a da camerei un aer cât mai familiar. Cum am spus deja, mulţi dintre cei care vin aici nu mai sunt conştienţi sau nu mai au memorie bună. Cu toate acestea, pentru că am vrut să stăm de vorbă cu câţiva dintre ei, am fost îndrumaţi spre două camere, una de femei, alta de bărbaţi, în care am descoperit nişte oameni cu multe suferinţe, dar conştienţi şi fericiţi să schimbe o vorbă cu cineva.

Prima şi cea mai deschisă la discuţii a fost tanti Gheorghiţa, o bătrână în vârstă de 80 ani care se află în acest centru de peste 8 luni. Ne-a mărturisit că are trei băieţi plecaţi în străinătate şi o vizitează mai rar, însă una dintre nurori, care locuieşte în oraş, vine s-o vadă cel puţin o dată pe lună. Soţul femeii trăieşte şi el, dar este îngrijit de un frate al lui. Cu toate acestea, se văd destul de des, pentru că la sărbători, dar şi cu alte ocazii, copiii mai vin şi o iau acasă pentru câteva zile. "Nu e plăcut să stai aici, acasă e mai bine, eşti la tine, mănânci ce-ţi place, ieşi în aer liber, ca la ţară. Eu m-aş duce pe jos acasă, chiar de-acum, dar nu are cine sta de mine. Îmi vine tare greu să stau aici, departe de ei... Mă închin cu genunchii pe sticlă pisată să nu ajungă şi copiii aici, chiar dacă sunt condiţii bune şi nu-ţi lipseşte nimic şi se poartă toţi frumos cu tine. Nu e ca în casa ta!" Bătrâna are un mare regret - acela că nu a lucrat vreodată, pentru că n-a lăsat-o bărbatul ei. "Eu nu am pensie, am stat acasă cu animalele, cu copiii, iar acum îmi plătesc ei. Dar nu le pot cere lor mereu, că au şi ei greutăţile lor... Am muncit în gospodărie. Apăi, unde credeţi că mi-am pierdut sănătatea? La muncă! Am făcut trei case la copii, să le fie bine, să aibă şi ei ce le trebuie". 

Cea mai mare supărare a femeii este că are o nepoată care nu-şi găseşte de lucru şi vrea să plece în străinătate. Gândul acesta asta o frământă zi şi noapte: "Aş face orice pentru ea ca s-o ajut. E greu, tare greu în ţara asta... Se destramă familiile, că pleacă prin străinătate. Şi-au luat copiii câmpii că nu au ce face, au şi ei - la rândul lor - copii prin şcoli. Îmi plânge sufletul de ei!... Alege-s-ar ceva de ăştia de la conducere, de se ceartă ca chiorii toată ziua la televizor! Pleacă fata în Spania, dar ce credeţi că e acolo? Nimic!" - şi-a vărsat femeia necazul cu amărăciune. Ar mai fi spus ea multe, dar lacrimile şi oful de pe suflet au răzbit-o. Nu ne-a lăsat să plecăm până nu ne-a sărutat părinteşte şi ne-a oferit şi câte-o rugăciune, s-o purtăm mereu în suflete.

Lăsat sărac de nevasta nr. 2

Şi Tanti Lenuţa e internată în centru de aproximativ 8 luni. La cei 76 ani ai ei, a văzut multe, a trecut prin şi mai multe şi îi e greu să vorbească despre viaţă. Este rezervată şi pară s-o doară să-şi amintească lucruri din trecut... Aşa că se rezumă să răspundă scurt la întrebări. A lucrat ca laborantă şi maistru instructor la treapta întâi de liceu, iar cu soţul nu s-a înţeles şi au divorţat. Femeia are un singur copil, un băiat care lucrează în Bucureşti şi trece rar pe la ea. Ne-a spus, cu vorbe puţine, că-i plac condiţiile din spital, că iese mai rar la plimbare prin curte şi nici nu mai ştie ce boli are. Uneori se mai uită la TV, însă nu este foarte atrasă de acest aparat. De altfel, nimic pe lumea asta nu pare s-o mai atragă. Nici de sărbători nu se duce acasă, cum se duc alţii... Cu un zâmbet amar, ne-a spus că speră să se facă bine şi să se întoarcă acasă, la apartamentul ei din oraş. Spre finalul conversaţiei, a întins mâna să ia un pieptene să-şi aşeze părul, ca să îi facem o poză. În timp ce se uita în oglindă, ne-a mărturisit un ultim lucru: că ea nu s-a machiat vreodată, fiindcă a vrut să-şi păstreze faţa frumoasă.

La salonul următor, nenea Diaconescu, un bătrân simpatic în vârstă de 81 ani, ne aştepta nerăbdător. Fiind anunţat că urmează să-i facem poze, s-a bărbierit şi s-a dat cu cremă, ca să fie prezentabil. Ne-a întâmpinat zâmbind şi s-a scuzat că s-a tăiat puţin cu lama, de emoţie. Era tare supărat că niciodată n-a avut o dantură bună. "Am rămas cu doi dinţi, că mi le-au tot cioplit şi legat cu sârmă de am rămas fără ei", a spus acesta. Avea chef de vorbă şi era foarte bucuros să ne împărtăşească amănunte din viaţa lui. A început prin a spune că, în urmă cu 6-7 luni, a fost adus la centrul din Şuici fără să fie de acord, dar spre binele lui, de unul din cei trei fii - toţi aflaţi acum departe, prin ţară şi prin afara graniţelor. A fost însurat de două ori, dar în niciuna din căsnicii nu a avut parte de fericire. "Ambele neveste au fost... să le dai cap în cap pe amândouă, nu alta. Eu sunt împăcat, le-am iubit cu adevărat şi aş fi trecut şi prin foc pentru ele, că erau tare frumoase!... Numai că prima a deviat rău, după trei copii... S-a schimbat din toate punctele de vedere şi ne-am separat. Cea de-a doua m-a amărât tare, fiindcă, împreună cu fiul adoptat de noi când eram împreună, a uneltit împotriva mea şi mi-au luat casa". A lucrat la o agenţie Loto Pronosport şi ne-a povestit despre întâmplările prin care a trecut ca angajat al unui patron nu foarte cinstit, pomenind despre mai multe nereguli pe care erau obligaţi să le facă, pentru a putea să-şi păstreze locul de muncă. Ne-a mai zis că-i place să mai iesă pe afară şi să stea în leagănul de lemn de la poartă. "Este bine să mai stai cu lumea de vorbă..." Şi, parcă simţind nevoia să-mi arate ce copii frumoşi are şi cum arăta în tinereţe, a scos dintr-un sertar un album foto şi a început să depene amintiri legate de anumite fotografii. I-am cunoscut virtual fostele soţii, băieţii, o noră, nişte nepoţi, o soră şi alte rude importante pentru el. "În tinereţe m-am purtat cu pălărie şi perciuni", ne-a spus şi ne-a arătat câteva poze cu el în floarea vârstei. Ochii i s-au umplut de lacrimi când la rând a venit o poză cu o nepoată pe care nu a văzut-o vreodată şi care acum lucrează tocmai la Bruxelles. În loc de încheiere, ne-a spus cu fermitate că nu prea a avut bucurii în viaţă, ci multe necazuri, care l-au doborât.

"La boala mea, mai bine ca aici nu există!"

Nenea Cosma, în vârstă de 85 ani, dar cu o memorie foarte bună, era cel mai nostalgic. Printre lacrimi, cu o voce tremurândă, ne-a relatat că a avut cea mai frumoasă viaţă şi cea mai bună soţie. Suferă de pareză pe partea stângă şi alte boli care l-au chinuit - printre care patru accidente vasculare - de se şi miră că a rămas întreg şi viu. A povestit prin câte spitale a trecut şi ce lucruri îngrozitoare a văzut. Este internat la Centrul de Asistenţă Socială de 6 ani şi jumătate şi a venit împreună cu soţia, ca însoţitor. Numai că, în timp, ea s-a îmbolnăvit de hernie de disc, a fost operată, medicii i-au greşit operaţia şi a rămas imobilizată la pat mai bine de un an, după care a decedat. "În 14 luni, eu n-am mâncat niciodată mâncare caldă, numai ca să-i dau întâi ei cu lingura să mânânce. Am iubit-o foarte mult!... Asta este cea mai mare durere din viaţa şi din sufletul meu, că ea s-a dus. Sunt satisfăcut din toate punctele de vedere, am avut o viaţă foarte bună, ceea ce le doresc şi copiilor şi nepoţilor: să aibă o viaţă de familie cum am avut eu, fiindcă ne-am înţeles foarte bine. Sunt mulţumit sufleteşte că toţi copiii s-au realizat şi ei - la rândul lor - au realizat pe copiii lor", ne-a spus bătrânul scuturându-se de plâns. Are două fete profesori, nepoţi şi strănepoţi care îl vizitează, îl sună, dar nu se duce acasă la ei niciodată, fiindcă nu vrea să le fie o povară şi îi este greu să se deplaseze. A lucrat 40 ani în comerţ şi a stat într-o comună, la ţară, în fostul judeţ Roman, actualul Neamţ. "La boala mea, mai bine ca aici nu există! Le-am spus copiilor: <<Dragii mei, noi avem pensii, nu vrem să vă necăjim, căutaţi-ne un loc în care să mergem şi să fim îngrijiţi>>. Şi ne-au adus aici... Sunt singurul cu pareză din pavilion care se mută fără ajutor de pe pat pe scaun şi înapoi şi se duce în plimbare". 

Înainte de a pleca, ne-a arătat colţul lui cu flori în ghiveci pe care le îngrijeşte ca pe nişte copii, care îi bucură bătrâneţile şi orele de singurătate. Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că are mintea limpede şi, cât de cât, se poate descurca singur. Ca dumnealui sunt majoritatea dintre cei care-şi trăiesc amurgul vieţii în instituţia de pe Valea Topologului, mulţumiţi că se simt ca în mijlocul unei familii mai mari, la care nu se gândiseră vreodată că ar putea exista...