39 ani de la Marele cutremur... şi amintirile sunt încă vii!
În seara fatidică a zilei de 4 martie 1977, aflată sub semnul lunii pline, s-a produs în ţara noastră cel mai grav cutremur din perioada postbelică. La acea oră, 21.22, rula la televizor filmul bulgăresc "Dulce şi Amar", iar preşedintele ţării, Nicolae Ceauşescu, se afla în Nigeria, la dineul oficial organizat de omologul său, generalul Obasanjo Olusegun. Seismul cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi având epicentrul în regiunea seismogenă Vrancea, zona Andreiaşu de Jos, la o adâncime de circa 110 km, a provocat distrugeri mari în sudul şi estul ţării, cu deosebire în Bucureşti, precum şi un număr mare de victime. Violenţa lui s-a înregistrat atât pe verticală, cât şi pe orizontală, iar planul de prăbuşire al straturilor a fost de aproximativ 60 grade. Studiile ulterioare au dezvăluit că acest cutremur a eliberat o energie distructivă echivalentă cu cea emisă de 10 bombe atomice similare celei aruncate la Hiroshima.
Bilanţ tragic
Cele 55 secunde de groază au avut în România urmări de neimaginat. Pe primul loc în lista celor mai afectate oraşe a fost Bucureştiul, acolo unde 32 clădiri au ajuns mormane de moloz (multe dintre ele erau vechi, construite în perioada antebelică, iar 3 erau noi - blocul OD16 din cartierul Militari, blocul de pe Ştefan cel Mare-Lizeanu şi Centrul de calcul al Ministerului Transporturilor). Alte peste 130 au fost grav avariate. Sub dărâmăturile blocului de la Colonadelor şi-au găsit sfârşitul Toma Caragiu, Alexandru Bocăneţ, Doina Badea (împreună cu soţul şi cei doi copii), poeta Veronica Porumbacu, criticul Mihai Petroveanu, poetul A.E. Baconski şi soţia sa, Alexandru Ivasiuc. Din fericire, poeta Ana Blandiana nu se afla în acel moment în imobil, fiind internată cu câteva zile înainte în spital, iar soţul ei, scriitorul Romulus Rusan, a fost scos viu dintre resturile clădirii. În scurtul interval de nici un minut, s-au întâmplat lucruri demne de apocalipsă: s-au prăbuşit pereţii, s-au spart geamurile, a izbucnit focul. Panicaţi, oamenii s-au îmbulzit pe scări spre lifturi sau au rămas în casă, încremeniţi de frică. Sub impulsul groazei, câţiva s-au aruncat de la etaj şi unele femei au născut înainte de termen. Pe teritoriul României a fost instituită starea de necesitate, iar familia Ceauşescu şi delegaţia care îl însoţea a aterizat a doua zi la 08.15 pe Aeroportul Otopeni.
La nivel de ţară, bilanţul final al pierderilor umane şi materiale a fost unul teribil: 1.570 morţi, 11.300 răniţi, 32.900 locuinţe prăbuşite sau grav avariate, 35.000 familii sinistrate, 763 unităţi economice afectate. Pagubele estimate s-au ridicat undeva la 10 miliarde lei, adică aproximativ 2 miliarde dolari. Pentru identificarea victimelor supravieţuitoare de sub dărâmături au fost aduse echipe de specialişti însoţite de câini dresaţi din Elveţia şi zile în şir s-a muncit necontenit la scoaterea oamenilor de sub dărâmături. Supravieţuitori ar fi fost găsiţi şi la 11 zile după producerea seismului.
Amintiri din infern
Deşi au trecut aproape 4 decenii de la nenorocirea care s-a abătut asupra României în 1977, oamenii îşi aduc bine aminte momentele de groază prin care au trecut. Am stat de vorbă cu câteva persoane şi am făcut apel la amintirile lor pentru a rememora cele petrecute în acea seară.
"Eram toţi acasă, aveam şi musafiri... La 21.20, am simţit că măsuţa plină cu pahare a început să facă paşi”, ne-a povestit prof. Daniel Dejanu. "Lustra trepida dintr-o parte în alta şi priveam înmărmuriţi. Soacra mea şi-a făcut cruce, iar fiul meu, care avea 7 ani, mi-a sărit în braţe, speriat. În ziua aceea, copilul meu, având temperatură, a lipsit de la şcoală. Era în clasa a II-a... Seara, a venit pe la noi înv. Traian Heroiu (Dumnezeu să-l ierte, că a murit de mult!...), care ţinea locul învăţătoarei Heroiu, de la Şcoala nr. 4. Întâmplător, şi ea era bolnavă şi l-a trimis la şcoală pe bărbatu-său. Astfel, dl. Heroiu, conştiincios din fire, a venit pe la noi, ca să afle cauza pentru care a lipsit copilul nostru de la şcoală şi să-i dea lecţiile pentru a doua zi. A rămas pe la noi, la un pahar cu vin, până a început cutremurul. El a fost primul care a strigat: <<Cutremur!>> Şi a ieşit glonţ pe uşă, spunând că are soţia şi copiii singuri acasă. Nu gândeam decât că trebuie să se termine. La TV şi radio nu se transmitea nimic. Telefonul nu mai funcţiona... Eram îngrijoraţi pentru cumnatul şi copiii lui din Bucureşti. S-a terminat! Am ieşit pe scări şi vecinii toţi erau alarmaţi. Femeile plângeau... Am ajuns pe stradă. Veneau veşti contradictorii despre baraj. Pe stradă ne întâlneam cu multă lume panicată. Miliţia trecea pe străzi şi ne anunţa că barajul este în siguranţă şi trebuie să ne întoarcem la casele noastre. A fost o noapte de coşmar... ameţeli... Noi nu ştiam de replici. Nu apucasem vreodată un cutremur aşa de mare. N-aş mai vrea să trăiesc asemenea coşmar... Să ne ferească Dumnezeu! Abia a doua zi am reuşit să vorbim cu rudele de la Bucureşti (fratele soţiei, care era redactor şef la <<Scânteia Tineretului>>). El ne-a povestit despre dezastrul din Bucureşti. Eu lucram la Casa de Cultură şi, ca redactor la Centrul de Radioficare Curtea de Argeş, a trebuit urgent să merg la serviciu şi să realizez emisiuni locale, cu ştiri din zonă, pentru a linişti populaţia. Se ştie că în zona noastră n-au fost probleme, mici crăpături pe la unele blocuri... Barajul Vidraru a rezistat foarte bine. Informaţiile le luam permanent de la Primărie şi de la Centrul de comandă al Întreprinderii Electrocentrale", a încheiat prof. Dejanu.
"Lumea ţipa, copiii plângeau..."
"Cutremurul m-a prins la Piteşti, fiind în vizită la o prietenă care locuia la etajul I, într-un bloc cu 10 nivele", ne-a spus învăţătoarea Nina Marinescu. "Ea era bolnavă şi am mers cu o altă prietenă s-o ajutăm. Aceasta era la bucătărie şi pregătea mâncare. Ea a fost prima persoană care şi-a dat seama că este cutremur şi a început să ţipe că trebuie să ieşim din casă. Am fost primele persoane care am ajuns în faţa blocului. Mulţi ne-au spus că datorită ţipetelor noastre au ieşit afară. Blocul se legăna precum un pom şi primul gând a fost să ne depărtăm de el. Am ajutat o doamnă gravidă cu haină şi papuci, pentru că era dezbrăcată. Lumea ţipa, majoritatea erau dezbrăcaţi, copiii plângeau. Blocul s-a mai clătinat o dată. Noi am plecat în centru, dar nu erau dărâmături, doar geamuri sparte pe jos. Lumea era disperată...", şi-a amintit înv. Marinescu.
"Soţul abia venise de la spital, de la Fundeni, unde făcuse nişte analize. Doctoriţa nu voia să-i dea drumul, dar el a insistat să vină acasă. Am aflat apoi că secţia în care a fost soţul internat s-a dărâmat", şi-a amintit Maria Mitrofan. "Eram la masă, stăteam de vorbă despre cum au decurs analizele şi a venit zguduiala. Băiatul cel mic mi-a sărit în braţe şi mi-a zis: <<Mamă! Sunt cel mai mic, ce mă fac?>> Fata mai mare, care era mai slăbuţă, s-a emoţionat şi a luat-o leşinul. Când am văzut-o că s-a înmuiat, i l-am dat pe băiat soţului în braţe şi am prins-o pe ea. Nu a căzut nimic prin casă, dar emoţia a fost mare şi cutremurul s-a simţit puternic".
"Micooo! Cutremur!..."
Un oier din satul Oeşti, N. Vasilescu, ne-a relatat: "Eram la saivan cu oile, la ferma IAS-ului. În seara aia m-am dus să mai dau mieii să sugă la oi şi am văzut că, la un moment dat, uşa saivanului a început să se clatine şi s-a deschis singură. Am crezut că e cineva şi am strigat: <<Care ai deschis, mă?>>, dar n-a răspuns nimeni. Când am ieşit să văd ce este şi să închid uşa ca să nu iasă oile, am auzit câinii lătrând şi găinile din sat cotcodăcind. O vecină s-a uitat în coteţ să vadă dacă nu cumva e vulpea la ele şi au ieşit toate afară, speriate... Abia a doua zi le-a mai adunat. Am închis uşa repede, altfel oile, speriindu-se tare, puteau ieşi grămadă afară. Am avut mare noroc că nu au făcut aşa. Saivanul era mai scund, prins în furci. S-a văzut când se clătina aşa, într-o parte şi în alta...".
În timpul acesta, soţia oierului, L. Vasilescu, era acasă: "Eu torceam şi una dintre fete dormea. Cealaltă era lângă mine şi am văzut că florile de pe bufet se duceau înspre ea. Mi-am dat seama că e cutremur, am lăsat furca deoparte şi am prins-o în braţe, ca să nu se sperie, dar ea a strigat: <<Micooo! Cutremur!...>> Abia apoi s-a trezit şi cealaltă fată şi era foarte supărată că nu ştia ce a mişcat-o din pat".
"Aoleuuu, e cutremur..."
Maria Niculae, arhitect din Bucureştii Noi, care a lucrat în acea perioadă ca proiectant de rezistenţă, ne-a spus: "Stăteam la etajul 8. Era o zi de vineri şi eram aglomeraţi, sosiţi de la serviciu, cu copii, cu de toate... Dădusem drumul la aragaz cu ceva în cuptor şi eram la baie, sprijinită de maşina de spălat. Iniţial am crezut că ameţesc, că sunt eu obosită. Apoi mi-am dat seama că este cutremur. M-am dus spre ieşire... La bucătărie pâlpâia flacăra la aragaz şi l-am stins. Căzuse televizorul de pe frigider, dar am avut noroc că nu a fost niciun copil în zonă. Eu nu m-am panicat aşa tare, dar soţul era terminat. Eram în haine de casă, am ieşit şi am început să cobor pe scară. Mi-a dat cineva nişte papuci şi haine. Afară am observat că şi aspectul cerului era altul, se vedea luna aceea strălucitoare, prezicătoare... Târziu mi-am dat seama că nu am făcut bine că am ieşit pe scări, dar am avut noroc că ale noastre au fost bine construite. Ferească Dumnezeu de blocurile care se fac acum! În zona mea nu au fost clădiri surpate. Fiica cea mică era la mama mea, în Cotroceni, la un parter de bloc. M-a dus un vecin până acolo, pentru că eram disperată şi am găsit totul în regulă. Dărâmate au fost clădirile din centru, pentru că s-a umblat la structura de rezistenţă a lor şi din cauza aceasta, nu au mai fost stabile".
"Eram în casă, cu familia. Sincer să fiu, la început nu prea mi-am dat seama ce e. Când am văzut că mi-a căzut lustra, mi-am luat copilul în braţe şi am plecat pe deal, la pompa de apă, că mi-a fost frică. Apoi am realizat tragedia şi m-am întors acasă. M-am panicat, ca oricare altul...", şi-a amintit şi părintele Ioan Cionca.
"În seara aceea am venit acasă de la birou şi m-am gândit că trebuie să mă tund. Era o frizerie în apropiere. În momentul în care termina frizerul, îl aud: <<Aoleuuu, e cutremur!>> şi m-a lăsat singur acolo, a fugit! Nu mai întâlnisem aşa cutremur. Copiii erau în casă. Nu aveam cum să fug la ei, aşa că m-am dus spre bulevard. Când am văzut că zdruncină aşa tare, am luat şi eu un tei în braţe şi am stat până a trecut. Apoi au coborât soţia, copiii, am auzit urlete şi strigăte...", a rememorat prof. Nicolae Moisescu.
Ar mai fi destule de spus, iar oamenii care au trăit acele clipe nu vor să mai aibă parte de aşa ceva şi se roagă la Dumnezeu să-i ferească de astfel de nenorociri. Pentru unii dintre cei care au scăpat, rememorarea este dureroasă, pentru că şi-au pierdut acolo rude, prieteni, cunoştinţe. Pentru România, tragedia a fost una marcantă şi în aceste momente toţi ne dorim ca un astfel de dezastru să nu se mai repete.
