Căderea Europei (IX)
"Nu vreau vărsare de sânge printre musulmani, pentru a-mi salva gâtul". (Califul Uthman)
Încă din 639, Muawiyah fusese numit de către califul Umar guvernator al Siriei. Eficient, inteligent şi vizionar, acesta va construi prima flotă musulmană. Imediat după preluarea puterii de către Uthman, împăratul Constantin al III-lea trimitea o armată de 80.000 soldaţi pentru a recuceri Levantul. Cu ajutoare de la guvernatorul din Kufa (Irak) şi de la ruda sa, califul Uthmana, Muawiyah respingea asaltul bizantin. În următorii ani, armata sa va intra în Anatolia şi va recuceri fortăreţele din Munţii Tarsus pierdute la începutul domniei lui Uthman, va invada Cappadocia, Frigia, Cilicia şi Isauria, obligându-l pe împăratul Constans al II-lea să încheie pace şi reuşind în acest fel să recupereze o parte din Armenia de Apus. Flota lui Muawiyah a cucerit Ciprul în 649 (apărat doar de o mică garnizoană bizantină) şi locuitorii săi au decis să plătească un tribut de 7.000 dinari. Apoi flota musulmană va cuceri fără prea multă greutate Rhodos şi Creta. În 652-654, aceeaşi flotă va debarca forţe importante în Sicilia şi va cuceri cea mai mare parte din insulă. Ele vor fi retrase la moartea lui Uthman.
Recuperarea altor provincii
Tot la începutul stăpânirii lui Uthman fuseseră pierdute Armenia şi Georgia ca urmare a unei revolte. Califul nu putea accepta aşa ceva şi l-a trimis pe Habib ibn Muslaimah să le readucă sub control, ceea ce acesta a reuşit destul de uşor, armenii acceptând să plătească jizya, taxa nemusulmanilor pentru a fi sub protecţia musulmanilor. Azerbaidjanul şi Daghestanul au ieşit de sub controlul musulmanilor atunci când guvernatorul Kufei (Irakului), Walid ibn Uqba, a decis să-l recheme pe capabilul guvernator Utba bin Farqad. Deranjat de situaţie, Uthman îi cere lui Walid ibn Uqba să reinstaureze ordinea, ceea ce acesta execută cu ajutorul a două armate. Populaţia celor două provincii se supune şi acceptă să plătească anual 800.000 dirhami (dramuri) pentru pacea sa. Armenia, Azerbaidjan şi Georgia vor fi unificate în provincia Aterbaidjan condusă de Aşat ibn Kaiş.
O altă provincie răsculată după moartea lui Umar a fost Farsul, situată în inima Persiei. Acolo Uthman îl va trimite pe Abdullah ibn Aamir, care va cuceri întâi Persepolis, apoi Al Jabard şi Jor, de fiecare dată învinşii acceptând să plătească jizya. Când lucrurile păreau să se liniştească, Persepolis s-a revoltat din nou şi de această dată a fost cucerit mult mai greu. Capitularea sa însă a determinat supunerea benevolă a celorlalte oraşe revoltate din Fars. Îngrijorat de răscoalele repetate din Fars, Uthman decide să trimită misionari musulmani, care vor converti o mare parte din populaţie, în speranţa că în acest fel va fideliza populaţia.
În 649, musulmanii au pierdut controlul asupra întinsei provincii Sistan (aflată în Iran şi centrul Afganistanului de azi) tot în urma unei revolte. Uthman îl va trimite pe pacificatorul Farsului, Abdullah ibn Aamir care, la rândul său, va trimite mai multe coloane înarmate în zona persană a Sistanului. Persanii vor capitula în cele din urmă, angajându-se să plătească o jizya de 20 milioane dirhami anual. În plus, au oferit cadou 100.000 sclavi. Armatele musulmane vor pătrunde mai departe spre răsărit cucerind Zor, unde vor distruge un idol uriaş într-un templu (cam ce au făcut talibanii în urmă cu câţiva ani, atunci când au tras cu tunurile în statuile uriaşe ale lui Budha). Armata condusă de Abdur Rahman ibn Sumrah va ajunge până în Munţii Hindu-Kush şi va cuceri importantele oraşe Ghazni şi Kabul. Pentru această campanie victorioasă va fi numit guvernator al Sistanului.
Provinciile Tabaristanului şi Gilanului se revoltaseră şi ele, ieşind de sub controlul musulmanilor. Saeed ibn Al Aas, guvernatorul Kufei, a fost trimis de Uthman în fruntea a 80.000 oşteni să reinstaureze autoritatea califatului în aceste locuri. Trei generali cu numele de Abd Allah au recucerit aceste provincii, provocând teroare prin ucidere de femei, copii şi ducerea în sclavie a numeroşi locuitori.
Imediat după moartea lui Umar, marea provincie Khorasan s-a revoltat sub conducerea ultimului împărat - Yazdgerd al III-lea. În 651, Uthman îl va trimite pe Abdullah ibn Aamir să readucă această întinsă provincie sub control. În acelaşi an, împăratul Yazdgerd va fi trădat şi ucis. După ce va cuceri fortăreţele persane, Abdullah ibn Aamir va trece în partea afgană a Khorasanului, unde va cuceri oraş după oraş, inclusiv marele oraş Herat, Marv (oaza din Turkmenistanul de azi) şi va încheia campania odată cu cucerirea importantului oraş Balkh (654). După consolidarea autorităţii musulmane în Khorasan, Abdullah ibn Aamir va traversa fluviul Oxus (Amu Daria) şi va cuceri o mare parte a Transoxianei (în Uzbekistanul de azi).
Ubaidhullah ibn Ma’ mar Tamini a fost trimis de Uthman în 650 să recupereze provincia Makran (în Pakistanul de azi), fiind numit guvernator acolo.
Califatul a pierdut şi Kermanul, pe care va fi trimis să-l recucerească în 652 Majasha ibn Masood, iar în 654, o altă coloană musulmană va cuceri restul Belucistanului cu strategicul district Quetta, cu excepţia puternicei fortăreţe Kalat. Uthman a recucerit şi Sindh-ul, fără a permite armatelor sale să treacă Indusul, aşa cum făcuse şi Umar.
Nenumăratele revolte din provinciile Califatului care necesitaseră eforturi mari pentru a fi înfrânte l-au determinat pe Uthman să convoace, în 654, 12 guvernatori - Consiliul Guvernatorilor, cărora le-a acordat o largă autonomie şi le-a cerut să îşi adapteze stilul de conducere la condiţiile specifice fiecărei provincii.
Cea mai importantă realizare a lui Uthman este finalizarea Al Quran. Munca începută încă din vremea Califului Abu Bakr (la sugestia califului Umar) se desfăşura greu şi cu rezultate îngrijorătoare. Apăruseră variante diferite ale Al Quran-ului care au iscat multe conflicte între războinicii musulmani. Informat despre situaţia tensionată, Uthman îi cere lui Zaid ibn Thabit să adune toate textele şi să le compileze într-unul singur. Pare că la prima vedere a făcut ce au făcut Irineu şi Atanasie din Alexandria pentru creştinism. El a declarat o parte din texte sacre şi inviolabile, în timp ce pe altele le-a interzis, devenind apocrife. S-a ajuns la situaţia absurdă ca versete de pe pereţii Domului Stâncii din Ierusalim să nu să se găsească în noul Al Quran. Uthman l-a depăşit pe Atanasie, poruncind ca orice ediţie anterioară sau rivală celei compilate de Zaid să fie distrusă. Cu toate acestea, interpretările Al Quran-ului sunt şi astăzi diverse, deoarece limba arabă foloseşte puncte pentru a distinge unele consoane precum b şi t, iar la acea vreme nu exista niciun semn pentru vocalele scurte. Al Quranul lui Zaid a fost copiat şi trimis în toate provinciile Califatului, în timp ce originalul a rămas în Medina.
Zorii unei epoci de moarte şi sânge
Căderea lui Uthman a venit de la o persoană care îi datora foarte mult pe un fond general de mulţumire izvorât din politica de clan a Califului. Spuneam anterior că fratele adoptiv al califului 'Abdullāh ibn Sa'ad ibn Abī as-Sarḥ, guvernatorul Egiptului, era un om extrem de lacom, stârnind nemulţumirea supuşilor săi. Ajutorul lui Abdullah era Muhammad ibn Hudhaifa, al cărui tată murise în bătălia de la Yamama. De atunci fusese crescut de Uthman, care-l considerase ca propriul său fiu. Muhammad devenise purtătorul de cuvânt al nemulţumirii conducătorilor egipteni şi ducea o adevărată campanie de nesupunere faţă de Abdullah. Uthman a încercat să-l potolească prin cadouri bogate şi bani. N-a reuşit şi o delegaţie impozantă de egipteni a plecat la Mediana să se plângă Califului. Abdullah a plecat şi el să se apere, astfel că provincia a intrat pe mâna lui Muhammad.
Venirea rebelilor la Medina l-a determinat pe Uthman să se apropie de Ali, pe care l-a rugat să-l sprijine în pacificarea uriaşului stat. Ali a fost de acord şi prin medierea fiiilor săi, rebelii s-au întors în Egipt, mulţumiţi de rezultate. Pe drumul de întoarcere, aceştia au interceptat un curier cu o scrisoare a lui Uthman, prin care cerea guvernatorului să-i pedepsească. În realitate, mesajul era scris de secretarul lui Uthman, fără ştirea acestuia. Rebelii s-au întors la Medina şi l-au asediat pe Uthman în palatul pe care şi-l construise în perioada în care era Calif. Influenta soţie a Profetului, Aişa, a încercat să-i potolească pe rebeli, dar fără succes. A încercat să-l convingă pe Uthman să-şi mobilizeze adepţii (mult mai numeroşi faţă de rebeli), dar a refuzat, sperând că va reuşi să evite vărsarea de sânge, considerând un păcat uciderea unui musulman. Rebelii aveau o altă interpretare a surelor din Al Quran, astfel că sub conducerea unui companion al Profetului, au luat cu asalt palatul şi l-au ucis pe Calif. Era un gest fără precedent! Umar fusese ucis de un persan necredincios, Muhammad fusese probabil otrăvit de o idolatră, iată că Uthman era ucis chiar de musulmani. Se deschidea astfel o eră sângeroasă a istoriei islamului, un Islam care are şi astăzi mâinile pline de sângele nevinovaţilor.
Incompetentele autorităţi franceze anunţă fericite uciderea liderului atentatorilor din data de 13. Este fericire mare, deşi individul era, cu siguranţă, mai valoros viu.
- Va urma -
