Căderea Europei (VII)
Anul 638 a fost unul greu pentru Peninsula Arabică şi acum s-a văzut valoarea extraordinară a cuceririi pământurilor fertile. Foametea a lovit peninsula şi numai caravanele cu hrană venite din Siria au salvat Al Medinat şi Mekkah. Foametea anului 638 a fost urmată în anul următor de o molimă, căreia îi va cădea victimă înţeleptul comandant de oşti şi prieten al lui Umar, Abu Ubaidah.
Următoarea epocă de cuceriri o vor duce războinicii conduşi de veteranul Amr ibn al-'As, şi el unul din kuiraşiţii care a luptat iniţial împotriva lui Muhammad. S-a convertit odată cu războinicul Khalid şi a luptat de multe ori alături de el, învăţându-i tacticile. Alături de el va lupta un alt ucenic al lui Khalid, Zubayr ibn al-Awam, unul dintre primii musulmani convertiţi sub influenţa lui Abu Bakr. Amr va pătrunde în Egiptul bizantin cu doar 4.000 de oameni, dar încă de la început i se vor alătura beduinii din Sinai. Egiptul era sfâşiat de rivalităţile religioase între ortodoxo-catolici, copţi şi melchiţi. Se pare că tocmai patriarhul Cyrus al melchiţilor va favoriza infiltrarea musulmană în Egipt. Vina aparţine şi unora dintre comandanţii bizantini, mult prea incompetenţi. După ce a reuşit să pătrundă în Egipt, Amr a fost blocat în faţa fortăreţelor Babylon şi Fayoun. Musulmanii băteau pasul pe loc şi bizantinii puteau primi întăriri pe mare. Zubair va porni către sud, spre Heliopolis, unde va obliga armata bizantină să se retragă în cetate. Pe timpul nopţii, împreună cu câţiva soldaţi, va aplica metoda lui Khalid de la cucerirea Damascului: vor escalada în tăcere zidurile, vor ucide santinelele şi vor deschide porţile, permiţând musulmanilor să năvălească în cetate. Cucerirea Heliopolisului va răsturna situaţia din Egipt. Garnizoana bizantină din Fayoun se va retrage spre Alexandria, iar cea din Babylon a început negocierile. Acestea eşuând, în noaptea de 20 decembrie 640, Zubair va escalada din nou zidurile şi va deschide porţile acestei fortăreţe. Dezastrul era total pentru bizantini. Peste numai două zile, Cyrus se punea la dispoziţia lui Amr şi, odată cu el, şi importantul centru Thebaid. Rămăsese numai Alexandria, care se considera că poate fi uşor apărată, deoarece musulmanii nu aveau flotă. Nu a fost aşa, chiar dacă asediul a durat peste 6 luni. În cele din urmă, Alexandria a fost cucerită şi celebra Bibliotecă a fost incendiată din ordinul lui Umar. Indiferent cât de tolerant era Umar, ştia că învăţătura din Curan era subţire comparativ cu cea a întregii lumi. Pentru a nu le da prilejul musulmanilor să constate că există şi alte viziuni despre lume, a poruncit să fie ars acel mare tezaur de cunoştinţe al omenirii, aşa cum făcuse la vremea sa şi împăratul Theodosius, care credea că în acest fel asigură supremaţia creştinismului.
Amr a cerut aprobarea lui Umar să-şi facă o capitală pe o insulă a Nilului, ceea ce califul a refuzat. El îi permite lui Amr să-şi construiască o capitală pe malul răsăritean al Nilului, în zona fortăreţei Babylon, pe care îl va numi Masr el Kadīma şi care va deveni mai târziu, în vremea fatimizilor, Al Kahira (Cairo). În acest nou oraş se va construi şi prima moschee de pe pământ african, moschee ce îi poartă numele.
Pofta de cuceriri a lui Amr era deschisă şi trupele sale se vor năpusti spre sud şi vest cucerind pe rând Nubia, Cirenaica, Fezzan, Tripolitania. În 643, Amr va fi obligat de Umar să abandoneze cuceririle apusene, deoarece califul angajat în campania finală antisasanidă aprecia ca fiind fragilă stăpânirea Egiptului.
Ne vom întoarce acum la cea mai mare campanie a lui Umar, ultima sa campanie. Imperiul Sasanid, după pierderea bogatei Mesopotamii, stăpânea încă teritorii uriaşe care cuprindeau cea mai mare partea a Iranului de azi, Azerbaidjanul şi Daghestanul, Asia Centrală, părţi mari din Afganistanul şi Pakistanul de azi. Timp de trei ani - 639, 640 şi 641 - de o parte şi de alta a frontierei au avut loc incursiuni. Cu Siria asigurată, scăpat de foamete şi molimă, cu Egiptul în mâinile capabilului Amr, Umar decide să cucerească Persia, folosindu-se de cunoştinţele persanului Salman, salvatorul Yathribului în Bătălia Şanţului şi, totodată, primul persan musulman. Forţele musulmane se vor desfăşura într-un cleşte când vor începe invazia, în 642. Foarte repede vor cădea marele centre Isfahan, Hamadan şi Rey. Se vor remarca în aceste lupte comandanţii musulmani Numan şi Nuaym (care erau fraţi), dar şi Abdullah ibn Uthman. Speriat, conducătorul Tabaristanului s-a supus califului. Între timp, Abdullah cucerea anticul Persepolis şi Shirazul. Armatele musulmane nu mai puteau fi oprite. Se vor revărsa către Azerbaidjan, Sistan, Kerman, apoi se vor năpusti mai departe, spre răsărit. Vor ajunge până la Indus, unde îl vor învinge în 644 pe Raja Rasil, vor cuceri Armenia Persană şi Tiflisul georgian. Până în noiembrie 644, întregul Caucaz de Sud va fi sub control musulman.
M-am referit până acum la extinderea extraordinară a Califatului arab în vremea lui Umar. Dar principala activitate a sa a fost cea de construcţie instituţională. Umar a construit un sistem public ministerial unde se ţinea evidenţa funcţionarilor şi soldaţilor. A ţinut evidenţa strictă a relaţiilor internaţionale, dar şi a corespondenţei cu guvernatorii. A constituit o forţă de poliţie menită să păstreze ordinea civilă şi era primul care intervenea în disciplinarea poporului. A împărţit noul stat în mai multe provincii: Mekkah şi al Medinat, Kuffa, Bassra, Jazira (Mesopotamia Superioară), Siria, Aylya, Ramlah, Egiptul de Sus, Egiptul de Jos, Khorassan, Azerbaidjan şi Parsa. La conducerea fiecărei provincii a numit un mic guvern format dintr-un Wali (guvernator), Katib (secretar şef), Katibu-d-Diwan (secretar militar), Şahibu-I-Harag (perceptorul), Şahibu-I-Ahdat (şeful poliţiei), Şahibu Bati-I-Mal (şeful trezoreriei), Kadiul (judecătorul şef). Umar a folosit cu inteligenţă administraţiile bizantină şi persană acolo unde le-a găsit, ele funcţionând încă aproape jumătate de veac după cucerire.
Umar va fi asasinat la sfârşitul anului 644 de către un persan, cu ocazia pelerinajului la Mekkah. Complotul fusese pregătit cu şase luni înainte şi avea ca scop să răzbune distrugerea imperiului sasanid. Pe patul de moarte, Umar va numi un consiliu format din şase persoane care să aleagă noul calif şi a ales 50 soldaţi de elită care să-i păzească în timpul alegerii.
Umar este adevăratul arhitect al Islamului. El este cel care a construit edificiul fără de care Islamul ar fi fost probabil o formă fără fond. La fel de adevărat este că sabia lui Khalid a dus la naşterea puterii militare musulmane, o putere care a umilit Bizanţul şi a distrus Imperiul Sasanid. A reuşit să transforme nişte bande războinice de jefuitori sălbatici într-un imperiu.
"Intrarea lui Umar în Islam a fost o cucerire, migrarea sa o victorie, domnia sa o binecuvântare. Am văzut când eram în imposibilitatea de a ne ruga la Ka'ba până să intervină 'Umar, iar când a acceptat islamul, s-a luptat cu ei (păgânii) până când au plecat şi ne-au lăsat să ne rugăm" (Abdallah ibn Masud).
"Califatul lui a fost plasat la rang înalt în istoria Islamului timpuriu. Era luat în considerare pentru corectitudinea lui, idealurile sociale, administrative şi relaţiile cu alte state. Inovaţiile sale au depăşit toate tiparele despre bunăstarea socială, taxe şi finanţe şi administrarea ţesăturilor ale imperiului în înflorire" (Istoria Islamului).
- Va urma -
