Prof. dr. ing. Andrei Grigorescu îşi lansează vineri o nouă carte!

Written by Doru BOBI on 06 Februarie 2020.

Evenimentul se va desfăşura vineri, 7 februarie 2020, la orele 14.00 în Sala Centrului de Documentare şi Informare de la Liceul "Regele Mihai I", de pe Bulevardul Basarabilor din Curtea de Argeş. Autorul, cunoscut ca un tip pe cât de valoros, pe atât de modest şi discret, şi-a invitat colegii profesori din cadrul instituţiei la care lucrează şi nu numai, dar şi prieteni apropiaţi, însă nu este exclus să aibe şi surprize din partea celor ce-l preţuiesc. Semnatarului acestor rânduri i s-a oferit onorantul prilej de a scrie "Prefaţa" acestui volum deosebit de interesant, pe care v-o prezentăm în continuare:

Începutul anului 2020 a fost unul deosebit de plăcut pentru mine graţie prof. dr. ing. Andrei Grigorescu. Directorul Liceului Tehnologic "Regele Mihai I" mi-a făcut bucuria de a-mi pune la dispoziţie volumul pe care-l are în pregătire, ce urma să vadă lumina tiparului. Intitulată "În vâltoarea reformelor educaţionale", cartea care s-ar fi putut numi foarte bine şi "Povestea vieţii mele" se constituie într-o confesiune destul de reţinută, dar definitorie pentru un om care - pentru mine, cel puţin - este de o discreţie dublată de o modestie de-a dreptul enervantă. Cei ce-l cunosc bine pe autor vor înţelege cu siguranţă ce vreau să spun bazat pe faptul că prof. Andrei Grigorescu nu este şi nu are cum să fie un anonim ce a trecut prin viaţă fără să lase urme definitorii în comunitate sau în vieţile semenilor. Iar acestea se regăsesc în realizările personale, pe care de cele mai multe ori domnia sa le trece la activul echipelor cu care a lucrat pentru atingerea unor obiective diversificate fixate. Omul Andrei Grigorescu este destul de laconic atunci când trebuie să vorbească despre reuşitele proprii, poate şi pentru că a conştientizat de multă vreme că pentru dumnealui pledează cel mai bine faptele. Iar acestea se traduc prin formarea de oameni de caracter, specialişti ce-i vor cinsti numele prin realizările lor, într-o ştafetă preluată de ucenici de la maestru. Dacă suntem cu adevărat oneşti, fiecare dintre noi trebuie să recunoaştem că aceasta este cea mai mare satisfacţie pentru un "self-made man" ce şi-a descoperit şi şi-a slujit harul de dascăl cu credinţă şi respect faţă de el însuşi, dar şi faţă de cei din jur.
Cartea este scrisă cu o sinceritate diplomatică, ce dezvăluie cunoscătorilor un suflet sensibil, care face eforturi pe alocuri supraomeneşti de a se adapta la regulile strâmbe ale unei societăţi ce continuă la modul cel mai masochist cu putinţă să-şi marginalizeze valorile. Pentru unii, Andrei Grigorescu poate părea a fi un romantic întârziat, dar pentru mine a fost şi rămâne un om superior, care a ştiut să-şi oblojească rănile pricinuite de cei ce l-au oropsit şi să meargă mai departe, strângând din dinţi, pe drumul pe care şi l-a ales, căutând să reducă la minim compromisurile cu propria-i conştiinţă. Iar afirmaţia este dovedită de grija cu care menajează anumite persoane ce i-au adus suferinţe şi situaţii de-a dreptul scandaloase pomenite doar tangenţial, Şi aceasta deoarece respectul pentru adevăr nu-i permitea să le omită... Confesiunea sa este una destul de pragmatică, specifică unui inginer, urmărind treptele devenirii sale ca om şi ca specialist. Eforturile deosebite depuse fără preget au avut ca rezultat ridicarea unui copil din satul Mustăţeşti, din Valea Iaşului, până la poziţia de director al unui reputat liceu din primul Oraş Regal al României, tip ce deţine doctoratul în meseria aleasă, dar şi calitatea de membru al diferitelor comisii metodice din învăţământul de rang înalt, până la nivelul naţional. La baza formării sale au stat "cei 7 ani de-acasă" petrecuţi într-o familie de gospodari vrednici ce i-au inoculat din pruncie principiile Decalogului creştin, astfel încât bunul simţ i-a devenit o a doua natură. Alt ingredient a fost, cu siguranţă, dragostea familiei - părinţi, fraţi şi bunici, inclusiv cei din partea mamei, ce locuiau în Albeştii de Argeş - ce n-au ezitat în anumite momente delicate ale vieţii să facă şi sacrificii pentru devenirea sa. Evocarea vremii copilăriei în cartea sa poate stârni nostalgii nu numai colegilor de generaţie. Şi asta pentru că în ciuda restricţiilor epocii ceauşiste estompate de grija plină de dragoste a maturilor din familie, a fost una ce n-a fost lipsită de bucuriile specifice vârstei. Andrei Grigorescu aminteşte cu duioşie de jocurile din primii ani de viaţă, începând cu ţurca practicată la păscutul vitelor şi sfârşind cu fotbalul din vremea adolescenţei sau cu excursiile de student prin zona Braşovului ori cu un veritabil tur al cunoaşterii prin ţările din lagărul comunist - Ungaria, Cehoslovacia, RDG sau Polonia. Dar pomeneşte şi despre tradiţionalele colinduri, de mersul cu Steaua sau cu sorcova - din care însă n-a făcut un obicei... De remarcat este faptul că autorul nu se lasă momit de posibilitatea de a poza în victimă sau în disident al comunismului, aşa cum n-o face nici cu "capitalismul de cumetrie" în care trăim cu toţii în prezent.
Spirit superior, consemnează, dar nu condamnă, preferând să lase celor ahtiaţi de notorietate luminile rampei, oferindu-le posibilitatea de a deveni ridicoli prin logoreea agresiv-găunoasă prin care încearcă disperaţi să-şi mascheze lipsa rezultatelor palpabile. Ca o remarcă personală, aş nota că - din păcate - asemenea atitudini de bun simţ în viaţa comunităţilor omeneşti în vremurile noastre favorizează impostura şi promovarea non-valorilor. Poate că oameni cu statura sa morală ar trebui să dea replica de rigoare minorităţii reprezentate de rebuturile umane ce ajung să dispună de sprijinul politic acordat satisfacerii unor interese personale sau de grup, în detrimentul majorităţii. Aceste tare tradiţionale ne-au făcut atât de mult rău în ultimii 30 de ani, încât nu vom realiza proporţiile dezastrului decât atunci când se va scrie o istorie adevărată a vremurilor aşa-zis post-revoluţionare!...
Anii de studiu începuţi la şcoala din Valea Iaşului i-a continuat la Curtea de Argeş, unde a ajuns silit de atitudinea incorectă a unor dascăli înainte de încheierea ciclului gimnazial. Amintirile duioase sau, dimpotrivă, dedicate celor ce i-au îndrumat paşii, precum şi evocarea profesorilor de la Liceul Forestier, între care cea mai impresionantă este aceea ce-l are ca erou pe ing. Apostol Zamfira, actualul preşedinte al CAR Pensionari, sunt de-a dreptul impresionante. Studiile superioare le-a continuat la facultatea de profil de la Braşov, acolo unde peste câţiva ani buni va obţine şi doctoratul. Foarte clar, în timpul studenţiei şi-a desăvârşit stilul de lucru extrem de organizat, în lipsa căruia nu putea nici măcar să viseze la îndeplinirea ambiţioaselor sale proiecte.
Tânărul inginer Andrei Grigorescu şi-a început cariera profesională departe de casa părintească, în Ardeal, la fabrica de la Beiuş. Acolo a ajuns în primul rând datorită delicateţei sale sufleteşti şi a unei generozităţi greu de înţeles pentru unii. Dumnealui avea o medie de absolvire ce-i permitea alte alegeri, dar a ţinut să-şi ajute pe unii dintre colegi să obţină posturi mai aproape de familii. La Beiuş a fost atras de perspectiva de a avea ca director un conjudeţean, originar din Muşăteşti, dar şi de condiţiile deosebite oferite, începând cu locuinţa - o garsonieră ce i-a oferit intimitate pentru o scurtă perioadă de timp. Traiul pe propriile-i picioare l-a rupt definitiv de cordonul ombilical şi i-a desăvârşit personalitatea ce l-a determinat după un interval de timp destul de scurt să-şi ceară transferul, nemulţumit de stilul dictatorial al amintitului director. Încercarea de a-l fixa pe loc n-a avut reuşită, în ciuda ofertelor tentante pentru soţia cu care se căsătorise de curând şi chiar şi pentru părinţi. Oare ardelenii îi intuiseră corect potenţialul?...

Reuşita a venit după multe eforturi şi intervenţii indispensabile la vremurile acelea de amurg ale comunismului. Revenit acasă, s-a angajat la UFET, unde lucra tatăl şi de unde se pensionase bunicul, dar la un moment dat, după 6 ani de la încheierea vieţii de elev, a revenit ca profesor la Forestier. Acolo a prins rădăcini şi funcţionează şi în prezent ca director al unităţii de învăţământ preuniversitar, pentru care a obţinut numele ultimului suveran al României, pe care-l poartă din septembrie 2018. Semnificativ este faptul că inclusiv cu viaţa de elev, în clădirea de pe Bulevardul Basarabilor şi-a petrecut peste 45 ani din viaţă, ceea ce este de-a dreptul impresionant şi ne spune multe despre personalitatea şi explică remarcabila carieră pe care prof. Grigorescu şi-a construit-o pas cu pas, împletind armonios ambiţia cu consecvenţa muncii temeinice, organizată pe coordonate precise. Tactul său pedagogic s-a dovedit prin toate obiectivele atinse, dar mai ales în momente delicate, cum au fost cele în care a predat unor tineri libieni, cu care alţi colegi de breaslă avuseseră serioase probleme generate de şocul cultural inerent al unor lumi total diferite din toate punctele de vedere.
Învăţarea continuă i-a fost religie de viaţă, fie că a fost vorba despre propria-i persoană, fie despre elevii săi. Rodul strădaniilor s-a materializat în studiile şi cărţile publicate şi într-o experienţă didactică deosebită, ce i-a permis obţinerea doctoratului şi a gradelor didactice binemeritate. În timp, a funcţionat ca director adjunct al unităţii, dar şi ca director plin, posturi obţinute în condiţiile legii fie prin alegerea de către colegi, fie prin concursurile care au devenit obişnuinţă pentru acest competitor neobosit care este Andrei Grigorescu. Talentul de a colabora l-a ajutat să facă echipe cu colegii sau cu elevii, dar i-au atras şi destule invidii distrugătoare de-a dreptul... Cariera sa a fost marcată de realizări deosebite, prin care a dat o nouă viaţă unităţii de învăţământ preuniversitar pe care a condus-o, fie asigurându-i dotări importante, fie apărându-i patrimoniul, aşa cum s-a întâmplat în războaiele purtate cu clerul ortodox în ultimele decenii. Strădaniile sale şi ale echipei de sprijin, cercetările prin arhive au documentat lipsa de temeinicie a "pohtelor" cotropitorilor. Remarcabilă a fost şi strădania prin care a realizat cu prietenul, administratorul liceului, Gogu Minculete, un Muzeu al Civilizaţiei Lemnului unic în ţară, dorit acum la Cluj şi în alte oraşe mari. Pe care - culmea! - autorităţile locale par să-l ignore, cât timp ezită să-l preia în patrimoniul municipiului... Din păcate, autorul nu aprofundează prezentarea muncii depuse pentru implementarea unor proiecte cu finanţări europene, prin care a dus în străinătate elevi de la Forestier ce au obţinut astfel nu numai informaţii de la faţa locului, dar chiar şi atestate care le permit să-şi desfăşoare activitatea viitoare în spaţiul Uniunii Europene.
De ani de zile, directorul Andrei Grigorescu se luptă cu unii dintre colegii cadre didactice să păstreze profilul silvic pentru liceul pe care-l conduce, emblematic pentru oraş, tot aşa cum este şi agricolul din vecinătate. Ultima luptă s-a dat spre finalul lui decembrie 2019, când reprezentantul municipalităţii în Consiliul de Administraţie al Liceului "Regele Mihai I", liderul grupului liberal din legislativul municipal, Cristian Mitrofan, l-a sprijinit la votul decisiv şi unitatea n-a devenit una de profil teoretic.
Şi pentru că am atins şi latura politică, trebuie menţionat faptul că prof. dr. ing. Andrei Grigorescu a aderat târziu la ApR, prin 2000, după care a trecut la PNL la desfiinţarea formaţiunii respective, unde l-a atras doctrina şi formaţia sa de sorginte liberală. S-a reactivat în organizaţia de la Valea Iaşului, unde a fost ales consilier local şi unde funcţionează ca un factor de echilibru, cu totul dedicat binelui comunităţii. Este unul dintre puţinii aleşi locali care au promovat hotărâri de consiliu aprobate, cum a fost cea cu pârtia de schi, care n-a fost vreodată pusă în aplicare, din păcate...
Concluzionând, Andrei Grigorescu a fost şi rămâne un om pentru comunitate, fapt dovedit fără putinţă de tăgadă şi în ultima sa producţie literară - de astă dată - "În vâltoarea reformelor educaţionale". În acest volum, cu delicateţea care-l caracterizează, autorul autopsiază sistemul de învăţământ muribund ce are pretenţia de a pregăti temeinic generaţia de mâine. Dincolo de lecţiile de viaţă pe care ni le oferă, cred cu tărie că este o carte care şi-a câştigat încă dinainte de a vedea lumina tiparului dreptul de a sta la loc de cinste în orice bibliotecă serioasă. Cu scuzele de rigoare pentru eventualele omisiuni, dar uzând de calitatea de consumator însetat de scrieri de calitate, o recomand cu căldură cititorilor, şi mai ales tinerilor care aspiră să lase urmele faptelor proprii în viaţa comunităţilor în care trăiesc!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!