Figuri luminoase din Istoria Argeşului de Nord: preotul-haiduc Grigore Poenăreanu
Acest binecuvântat meleag al Argeşului, leagănul formării limbii şi poporului nostru, musteşte de istorie nu numai în fosta Cetate de Scaun a Basarabilor de la Curtea de Argeş, ci şi prin satele cuibărite pe mealurile râurilor din zonă, prin care se mai păstrează încă în memoria colectivă vechi legende. Din documentata monografie etnoculturală realizată de eruditul prof. Grigore Constantinescu, fiul preotului Ion Constantinescu din Poenărei-Corbi, executat la Jilava la mijlocul secolului trecut pentru participarea la mişcarea de rezistenţă anticomunistă "Haiducii Muscelului", condusă de fraţii Arnăuţoiu, din Nucşoara, aflăm date interesante despre un ilustru înaintaş din satul natal. Preotul Grigore Poenăreanu a fost nu doar un păstor de suflete, dar şi un promotor al renaşterii culturale a Ţării Româneşti în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Acesta păstra legătura cu minţile luminate ale vremii şi s-a numărat printre participanţii la acţiunile organizate de Societatea Filarmonică înfiinţată în octombrie 1833, la îndemnul unor mari patrioţi precum I.H. Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Iancu Văcărescu, Eufrosin Poteca - cu care popa Grigore ţinea permanent legătura. Numele său se regăseşte alături de al altor membri, cum au fost Grigore Băleanu, Constantin Brăiloiu, Ion Voinescu II, Nicolae Golescu, Dimitrie Ghica (tatăl lui Ion Ghica), Grigore Racoviţă, Iancu Văcărescu, Petre Poenaru şi alţii. Din păcate, manifestările pe care le organiza au fost privite cu ochi răi de autorităţile vremii, iar Societatea Filarmonică a fost desfiinţată în anul 1838! Grigore Constantinescu a dat de documente în care scriitorul Ion Ghica (1816-1897) evoca şi figura înaintaşului, preotul din Corbii de astăzi, Grigore Poenărenu, participant la unele acţiuni. Acesta era descris drept "un haiduc de popă de la munte", despre care spunea că "blagoslovea adunările membrilor" - în "Scrisori către Vasile Alecsandri". Amintitul preot se bucura de o notorietate deosebită printre oamenii vremii nu numai pentru statura sa impozantă ori pentru cea duhovnicească, ci şi pentru curajul neobişnuit de care dădea dovadă în orice împrejurare. Popa Grigore nu se temea să bată călare, de unul singur Codrii Vlăsiei, în drum spre Patriarhia de la Bucureşti. Pădurea respectivă avea reputaţie de groază, căci era înţesată de bande de ţigani, tâlhari la drumul mare pentru care vieţile şi avutul călătorilor nu valorau mai mult de un firfiric. Preotul din Poenărei avea un astfel de ascendent moral asupra lor încât nu i se clintea un fir de păr de sub potcap! Şi asta pentru că-l dovediseră a fi doar cu frică de Dumnezeu şi pentru că-i trata ca pe nişte păcătoşi apucaţi pe drumuri rele, cărora le slujea în inima codrului şi-i îndemna să se lase de relele apucături, ameninţându-i cu chinurile nesfârşite ale iadului, de care "se temeau ca dracu' de tămâie", potrivit mărturisirilor care s-au păstrat din vremurile acelea... Urmaşii săi din vremurile noastre ar trebui să fie mândri de aşa înaintaş şi să-şi câştige dreptul ca prin ceea ce fac pentru binele semenilor să fie scutiţi de ameninţările cu iadul de care se folosea împotriva tâlharilor de codru părintele Grigore Poenăreanu acum aproape două veacuri...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
