De ce nu avem o zi naţională în memoria victimelor Gulagului?...
Un eveniment desfăşurat zilele trecute la Curtea de Argeş "în memoria victimelor Holocaustului" m-a pus pe gânduri... Nu este pentru prima oară când în oraşul nostru au loc astfel de manifestări prin care se mai şterge din praful depus peste acest episod odios din istoria speciei umane şi, mai mult decât atât, anual, prin Inspectoratul Şcolar Argeş se organizează concursuri tematice, simpozioane şi diferite alte activităţi care să menţină vie amintirea faptelor. Lucruri care, de altfel, se întâmplă în întreaga ţară şi care, poate, până la un punct, sunt normale... Ceea ce mă intrigă, însă, este paradoxul pe care ţin neapărat să-l scot în evidenţă. Noi, românii, ne-am asumat cu vârf şi îndesat din vina acestui genocid, întrucât Transnistria, partea din Ucraina care în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial se afla sub administraţie românească, a fost folosită drept spaţiu pentru uciderea evreilor deportaţi din Basarabia, Bucovina şi judeţul Dorohoi. Potrivit statisticilor, în România şi pe teritoriile aflate sub stăpânire românească ar fi pierit ucişi de armatele noastre şi de cele germane ori prin măsuri de exterminare sistematică ordonate de la "Centru" până la 380.000 de evrei români şi ucraineni, aceste cifre cotând ţara noastră drept cea mai implicată în masacrul ordonat de nazişti împotriva evreilor!
Responsabil de modul extrem de activ în care România s-a raportat la aceste crime în masă ar fi fost mareşalul Ion Antonescu (fost conducător al statului român în perioada 4 septembrie 1940 - 23 august 1944), care, potrivit Tribunalului Poporului instituit de regimul comunist, ar fi dus o politică rasială, acesta constituind unul dintre capetele de acuzare pentru care a fost executat în anul 1946. După un proces foarte controversat, imaginea post-mortem a lui Antonescu a fost aceea de "criminal de război", vinovat direct pentru uciderea şi deportarea evreilor, ţiganilor şi a altor rase indezirabile, în scopul purificării etnice a ţării noastre, iar "eticheta" i-a rămas până astăzi, chiar dacă părerile sunt împărţite. Mareşalul ar fi plecat din această lume având pe conştiinţă masacrele contra evreilor de la Odessa, trenurile morţii de la Iaşi, dar şi deportările evreilor şi rromilor în Transnistria, în cunoscutele lagăre de exterminare. În actele sale ar fi fost susţinut de către membrii Ligii Apărării Naţional Creştine, cei ai Partidului Naţional Creştin şi ai Mişcării Legionare - Legiunea Arhanghelului Mihail sau Garda de Fier. Mulţi, însă, după căderea comunismului, adâncindu-se în cercetări, au ajuns la concluzia că mareşalul Antonescu a fost acuzat pe nedrept, victimă a unui scenariu mincinos tipic regimului. În apărarea sa, acesta a declarat în faţa tribunalului că au existat situaţii fără ieşire, când a fost constrâns de nazişti, iar în ceea ce priveşte cifra deportaţilor şi ucişilor, ar fi fost exagerat de "umflată". În plus, Antonescu ar fi ordonat deportările pentru siguranţa evreilor şi din motive militare, precizând că "dacă evreii din ţara românească mai trăiesc, trăiesc datorită mareşalului Antonescu!", întrucât el, de fapt, s-ar fi abătut deseori de la ordinele naziştilor. Cu cât trec anii, este tot mai puţin probabil să se mai dovedească ceva, mai ales în apărarea mareşalului Antonescu. Mort fiind, oricare ar fi adevărul, concluziile Tribunalului Poporului din anul 1946 convin de minune multora, fiindcă ele ne incriminează pe noi, ca popor, până-n măduva oaselor. Mă refer la o vină colectivă, care ne pune într-o lumină cât se poate de proastă când vine vorba despre Holocaust. Şi tocmai de aceea se insistă atât de mult pe manifestările amintite la începutul acestui material, ele fiind un soi de dovadă de căinţă şi încercare de îndreptare a răului făcut.
Până la urmă, n-ar fi ceva în neregulă în această chestiune şi nu vreau să fiu acuzată de antisemitism, însă vorbeam mai sus despre un paradox... Vă propun să faceţi un simplu test: mergeţi într-o şcoală gimnazială sau la un liceu, indiferent de profil şi specializări, şi faceţi un sondaj banal - câţi elevi au auzit despre Holocaust şi au habar, cât de cât, despre ce este vorba?... Veţi constata că majoritatea deţin cel puţin informaţii minime despre acest episod. Pe urmă, vă propun să repetaţi testul, dar schimbând datele problemei: câţi elevi au auzit despre Gulag sau au habar despre ce înseamnă acest lucru pentru România? S-ar putea ca, printre 100 de elevi, să aveţi "surpriza" să nu identificaţi nici măcar 10 care să ştie la ce se referă termenul. Ar fi mult prea mult să avem aşteptări mai mari de atât... Sau, ca să mergem un pic în sfera literaturii, câţi au auzit de "Jurnalul Annei Frank" şi câţi de "20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă" - memoriile Aniţei Nandriş Cudla, româncă deportată, victimă a Gulagului rusesc?... În România, la ora actuală, nu există o Zi naţională decretată în memoria victimelor Gulagului, iar activităţile ori manifestările pe această temă sunt aproape inexistente. Pe noi, românii, ne doare suferinţa altora, empatizăm profund cu pierderile altor naţii şi ne asumăm mai mult decât ar fi cazul genocidul asupra evreilor, însă nu suntem în stare să ni-i plângem pe ai noştri. N-am fost capabili, în atâţia zeci de ani, să scriem mai nimic despre iadul alb din Siberia unde au pierit bunicii şi străbunicii noştri, în timp ce despre Holocaust nu mai avem loc în biblioteci de câte cărţi-documentar şi jurnale s-au scris, s-au tradus şi continuă să apară, an de an...
În ceea ce priveşte Gulagul (acronimul vine de la Glavnoe Upravlenie Lagerei, adică Administraţia Generală a Lagărelor), a cărui durată a fost mult extinsă faţă de Holocaust (adică în vremea Uniunii Sovietice), multe dintre mărturiile pe care cei scăpaţi din acest supliciu au apucat să le mai scrie n-au fost încă traduse în limba română. Vorbim despre confesiuni prin care autorii - oameni care ani de zile au trăit în teroarea morţii până ce au început să dezvolte o filozofie a suferinţei - să vorbească şi în locul altor milioane de victime ce n-au mai avut şansa să-şi spună povestea. Peste un milion de oameni au murit în lagărele sovietice între anii 1934 şi 1953, dar, aşa cum se întâmplă cu marile orori ale lumii, realitatea lor istorică este nu numai dificil de conturat, ci şi aproape imposibil de rezumat în cifre. Fenomenul Gulagului a fost pe cât de monstruos, pe atât de absurd şi de haotic extins, copiind comportamentul unui virus extrem de periculos scăpat de sub control sau care a nimerit pe mâna unui nechibzuit. În acest malaxor de oameni nu s-a mai ţinut cont de etnie, de religie, de nivel de intelectualitate, de orientare politică sau alte aspecte, ci a înghiţit la grămadă, deopotrivă, nevinovaţi şi vinovaţi, fără milă, fără logică, fără limite, bazându-se pe o realitate deformată prin prisma preceptelor mai marilor sovietici. "Sabia şi scutul" Partidului Comunist era CEKA, mai apoi instituind teroarea sub diverse alte denumiri: GPU, OGPU, NKVD şi, în final, KGB.
Această "maşină de tocat", "proiectată" de Lenin în spirit economic iniţial, a cuprins arestări şi interogatorii epuizante, asezonate cu torturi înfiorătoare, transportul victimelor în vagoane pentru vite, deportări în zone improprii vieţii, muncă silnică, foamete şi boli rezultate cu milioane de morţi. (Cunoaşteţi tiparul? Păi sigur că da, pentru că a fost copiat de regimul comunist românesc întocmai, rezultând ceea ce cunoaştem drept Gulagul Românesc din închisorile comuniste, care s-a manifestat sub aceeaşi formă de "represiune fără judecată"!) Aceste lagăre n-au prezentat vreo eficienţă economică, însă, cu timpul, au fost văzute ca locuri ideale pentru descotorisrea de "duşmani" (exterminarea deţinuţilor politici). Totuşi, întrucât aceştia erau la îndemâna sovieticilor drept forţă de muncă gratuită, ei au fost folosiţi pentru expediţii de identificare a resurselor naturale în extremitatea nordică a imperiului rus, acolo unde condiţiile de viaţă erau extrem de neprietenoase.
Românii deportaţi în Siberia - Karaganda erau, în marea lor majoritate, oameni care nu fuseseră vreodată declaraţi cetăţeni sovietici, provenind din Basarabia şi Bucovina de Nord ocupate ca urmare a Ultimatumului din 1940. Lor li s-au adăugat prizonierii ostaşi din Armata Regală Română din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ridicaţi de Armata Roşie. Cei din Basarabia erau numiţi "moldoveni" şi au fost separaţi în lagăre de "români", chiar dacă veneau din aceeaşi ţară. Sovieticii au deportat în 6 ani de zile (1944-1950) peste 250.000 de români, iar între 1950-1965, alţi 680.000 de români au fost luaţi "cu arcanul" şi strămutaţi din Basarabia, spaţiul fiind colonizat cu slavi şi nu numai. Prin acest calvar au trecut peste 2 milioane de români, acest număr constituind aproape 60% din populaţia de dincolo de Prut. În drumul cu trenurile spre Siberia, numărul "călătorilor" se înjumătăţea până la destinaţie, întrucât escalele aleatorii uşurau vagoanele de morţi (din pricina foamei, a înghesuielii şi a condiţiilor inumane) şi de cei consideraţi prea slabi să muncească (copii, bolnavi, bătrâni). Numai în 16 iulie 1949, 13.000 de familii au fost escortate în Siberia, Kazahstan şi alte regiuni deşertice ale stăpânirii ruseşti! Scopul deportării românilor în Gulagul rusesc a fost, pe de o parte, slavizarea acestora şi a teritoriilor rămase pustii în urma lor cu rusofoni, dar şi colonizarea acelor teritorii virgine, de tundră şi zăpadă, din centrul Asiei până dincolo de Cercul Polar de Nord, unde se credea că resursele colcăie...
Ei bine, cam aceasta este povestea, pe scurt, însă detaliile groteşti ale suferinţelor îndurate de prizonierii români în Gulagul sovietic par să nu impresioneze pe cei rămaşi în urmă. Par nedemne de a fi rememorate într-un fel sau altul de noi, cei care trăim liniştiţi astăzi pe pământ românesc şi care nu cunoaştem teroarea şi agonia aceea cumplită cu care sute de mii de oameni şi-au dus zilele în condiţii austere în deşerturile Siberiei, lăsaţi doar cu hainele de pe ei, să se decurce în stil primitiv, de la zero, chiar de la redescoperirea focului, pentru ani şi zeci de ani... Dintre ei, puţini, prea puţini au mai revenit acasă, fiindcă supravieţuitorii au fost, se înţelege, rarisimi. Este de neconceput să nu ne cunoaştem propriile suferinţe şi să nu informăm generaţia tânără asupra acestor lucruri, dar, în schimb, să le băgăm pe gât elevilor istoria şi dramele altor naţiuni!... Nu ştiu încotro se va merge cu declinul din educaţia românească, însă viitorii adulţi vor fi din ce în ce mai străini de istoria naţională şi vor pierde noţiunile de patriotism şi naţionalism, fiindcă ei nu-şi vor mai cunoaşte trecutul lor, ci pe al altora. Nu vor mai simţi că datorează ceva strămoşilor lor, fiindcă nu-şi vor cunoaşte rădăcinile şi nici sacrificiile umane peste care ei s-au ridicat după veacuri... Ori asta nu poate să genereze decât o dureroasă ştergere a identităţii naţionale din memoria colectivă!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
