Moartea lui Ion Mihalache (1882-1963)
Ion Mihalache s-a născut la 15 februarie 1882 în satul Goleştii-Badii, comuna Topoloveni, judeţul Argeş, într-o familie săracă, cu mulţi copii. A absolvit Şcoala Normală din Câmpulung şi după ce o scurtă perioadă a fost numit învăţător la Ludeşti, în Dâmboviţa, a revenit ca dascăl în locurile natale de la Topoloveni. Eforturile sale de a transforma şcoala de la sat într-un centru de iluminare culturală, extraordinarul său talent oratoric, au făcut ca să fie ales preşedinte al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor. Drumul său către cariera politică a început de la un cerc restrâns de simpatizanţi şi susţinători din rândul intelectualităţii săteşti, care i-a ascultat discursurile şi l-a urmat în realizarea teoriilor economice şi sociale pe care le promova. Mihalache a fost promotorul doctrinei ţărăniste.
Unul dintre principiile de bază ale ţărănismului a fost dezvoltarea în agricultură a unui sistem cooperatist bazat pe dreptul asupra proprietăţii cu posibilitatea de a o transmite sau a o vinde. Asocierea ţăranilor în cooperative le permitea achiziţionarea de maşini agricole, de îngrăşăminte şi construirea unor silozuri, magazii, pentru desfacerea produselor lor în condiţii avantajoase. Politica economică a lui Mihalache avea în vedere, de asemenea, şi crearea unei mici industrii bazată pe ateliere de meserii care să valorifice produsele gospodăriilor ţărăneşti. În afara preocupărilor din sfera economică care vizau îmbunătăţirea traiului ţărănimii sărace, lipsită de pământ, Ion Mihalache a fost interesat de crearea în lumea sătească a unei adevărate mişcări socio-culturale menită să îi facă pe ţărani să conştientizeze drepturile şi libertăţile pe care le au şi să lupte pentru respectarea acestora. În acest sens a încurajat construirea de şcoli, biserici, biblioteci; a promovat în mediile intelectuale de la sate ideile de libertate şi dreptate socială; a susţinut satisfacerea a două revendicări sociale şi politice importante pentru ţărani: împroprietărirea şi votul universal.
În urma participării la Primul Război Mondial, Mihalache a primit de la Regele Ferdinand însemnul "Ordinului Mihai Viteazul". Începând din anul 1918, fruntaşul ţărănist s-a implicat tot mai mult în viaţa politică. La 5 decembrie 1918 a înfiinţat Partidul Ţărănesc. În urma alegerilor din noiembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie, în cadrul căruia Mihalache a deţinut portofoliul de ministru al Agriculturii şi Domeniilor.
La 10 octombrie 1926, împreună cu Iuliu Maniu, a realizat unificarea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional. Astfel, a luat naştere Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). La alegerile din 1928, naţional-ţărăniştii au obţinut 78% din voturi şi în perioada 1928-1933 s-au aflat la guvernare. Mihalache a deţinut în acea perioadă funcţiile de ministru al Agriculturii şi de ministru de Interne. La mijlocul anilor '30, Partidul Naţional Ţărănesc era măcinat de o serie de frământări interne determinate de facţiunea formată în jurul lui Alexandru Vaida-Voevod care avea să se desprindă din partid. Pe fondul acestor neînţelegeri, Maniu s-a retras de la şefia partidului şi, în perioada 1933-1937, preşedinte al P.N.Ţ. a fost Ion Mihalache. Maniu şi Mihalache au protestat faţă de abuzurile şi încălcările drepturilor şi libertăţilor de către regimurile dictatoriale ale lui Carol al II-lea, ale legionarilor şi al lui Antonescu.
Intrarea României în război nu l-a lăsat indiferent. La doar o zi de la declanşarea la 23 iunie 1941 a războiului antisovietic, Mihalache a telegrafiat la Marele Stat Major şi a solicitat să fie mobilizat pe frontul de Răsărit pentru a participa la războiul de eliberare a Basarabiei. Împreună cu Maniu a colaborat cu restul forţelor politice şi cu Regele Mihai la pregătirea înlăturării mareşalului Ion Antonescu la 23 august 1944. Cei doi lideri ţărănişti s-au implicat în perioada premergătoare actului de la 23 August în toate negocierile care s-au purtat pentru scoaterea României din războiul purtat alături de Germania.
Cunoscut fiind faptul că unele dintre teoriile doctrinei ţărăniste a lui Mihalache (lupta împotriva oligarhiei politice, lupta împotriva nedreptăţilor sociale ş.a.) se asemănau cu cele ale stângii, comuniştii i-ar fi propus în martie 1945 fruntaşului ţărănist colaborarea la guvernare, dar acesta ar fi refuzat. Refuzul de a colabora cu regimul ar fi determinat căderea lui Mihalache în dizgraţia autorităţilor comuniste. Vâşinski a dat instrucţiuni prim-ministrului Petru Groza să nu îi permită intrarea în ianuarie 1946, din partea P.N.Ţ., în guvernul lărgit cu reprezentanţi ai opoziţiei şi să nu i se dea voie să îşi depună candidatura pentru un loc de deputat la alegerile din noiembrie 1946. Alegerile au fost un succes pentru naţional-ţărănişti, dar comuniştii au falsificat rezultatul votului şi şi-au atribuit o falsă victorie.
Pe 14 iulie 1947, Ion Mihalache împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu - secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino - director al ziarului "Dreptatea", Ilie Lazăr - membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita "capcană de la Tămădău", ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic. Conducătorii ţărănişti a fost arestaţi în dimineaţa de zilei de 14 iulie, când se pregăteau să se îmbarce în cele două avioane pregătite pe aerodromul de la Tămădău. După încheierea operaţiunii de prindere a "fugarilor", au urmat rând pe rând arestarea în mare parte a conducerii Partidului Naţional Ţărănesc, desfiinţarea partidului, ancheta şi organizarea procesului liderilor ţărănişti. La şedinţa de guvern din 29 iulie a fost adoptat Jurnalul nr. 1027 privind desfiinţarea P.N.Ţ. Hotărârea de lichidare a P.N.Ţ. a fost votată în Camera Deputaţilor cu 294 voturi pentru şi 1 vot contra.
Între 25 octombrie şi 11 noiembrie 1947 s-a judecat procesul organizat fruntaşilor naţional-ţărănişti. La 12 noiembrie 1947, Ion Mihalache a primit sentinţa de "temniţă grea pe viaţă". A urmat un lung drum al închisorilor comuniste. Către sfârşitul anului 1947 a fost trimis la Penitenciarul Galaţi, acolo unde a stat până la 14 august 1951, când a fost transferat la Închisoarea Sighet. În toamna anului 1953 a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne, acolo unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul. A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la Penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare fiind încarcerat cu numărul matricol 51, la celula nr. 35. La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur, cu "bătăi sistematice", măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa unei asistenţe medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit.
Într-o comunicare prezentată în martie 1993 la simpozionul "Ion Mihalache în faţa istoriei", Ion Diaconescu relata cum în 1957, când a ajuns la Închisoarea Râmnicu Sărat împreună cu un lot de ţărănişti, l-a auzit pe Ion Mihalache, care din celula în care era închis striga: "Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav şi mi se refuză medicamentele". Diaconescu declara că la Râmnicu Sărat, şase ani aproape zilnic l-a auzit pe Mihalache cum gemea când era lovit de gardieni şi era aruncat jos pe ciment pentru că nu se mai putea scula din pat. Regulamentul închisorii prevedea că între orele 05.00 şi 22.00, deţinuţii nu aveau voie să se atingă de pat.
În august 1962, deşi era grav bolnav, având o hemipareză stângă, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru că "ţipa" în celulă. Starea de sănătate i s-a agravat în timpul încarcerării la Râmnicu Sărat. La începutul anilor '60 era diagnosticat cu "spasm cerebral" şi "agravarea herniei inghinale". Răpus de boală şi de chinurile unei detenţii de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la Penitenciarul Râmnicu Sărat. Într-una din mărturisirile sale despre perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu se referea la condiţiile în care a murit Mihalache: "Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie. Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţii inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate".
Despre omul şi politicianul care a fost Ion Mihalache, Ion Diaconescu spunea: "Modest, dar curajos, dominat de bun simţ, cinstit cu sine însuşi şi cu semenii săi, harnic ca o albină, totdeauna şi-a consumat întreaga energie pentru binele celor năpăstuiţi. Având permanent faruri călăuzitoare credinţa creştină şi iubirea de patrie, era firesc să nu rătăcească drumul”.
Bibliografie:
- Diaconescu Ion, Ioniţoiu Cicerone, "Prin ungherele iadului comunist - Râmnicu Sărat", Bucureşti, 2007.
- Diaconescu Ion, Ţepelea Gabriel (coord.), "Ion Mihalache în faţa istoriei, Editura Gândirea Românească", Bucureşti, 1993.
- Giurescu Dinu C., "Lichidatorii. România în 1947", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010.
- Stan Apostol, "Ion Mihalache. Destinul unei vieţi", Editura Saeculum, Bucureşti, 1999.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
