Alexandru Vişinescu, dumnezeul sângeros de la Râmnicu Sărat, "a mierlit-o" la locul de muncă!
La vârsta de 93 de ani, Alexandru Vişinescu a decedat luni în închisoare, adică în locul în care i-a plăcut să-şi desfăşoare delirul feroce... Este greu să ne imaginăm că ar exista cineva care ar putea deplânge moartea torţionarului. Pentru cei mai mulţi, mai ales pentru aceia care au avut neşansa de a-i trece prin mâinile de un barbarism extrem, adormirea nefericitului pare mai degrabă o blândă pedeapsă divină primită cam prea târziu, fiindcă omul s-a dus să-şi dea doctoratul în faţa dracilor sătul de zile şi prea puţin măcinat de remuşcări cu privire la faptele abominabile săvârşite, care l-au înscris în istoria neagră a României. Pentru victimele directe şi pentru rudele deţinuţilor care s-au stins în chinuri groaznice, regizate meticulos de sadicul torţionar, probabil singura răzbunare care le-ar fi adus pacea şi eliberarea de fantasmele trecutului ar fi fost ca omul să se fi sfârşit în acelaşi stil... Dar a avut noroc!
Vişinescu a fost condamnat definitiv pe 10 februarie 2016 la 20 de ani de închisoare în dosarul în care fusese găsit vinovat de crime împotriva umanităţii şi-şi ispăşea pedeapsa în Penitenciarul Rahova când Dracului i s-a făcut dor de el şi a decis să-şi cheme acasă slujitorul fidel, care executa cu stricteţe "ordinele de la centru". Torţionarul lui Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi al altor deţinuţi de la Penitenciarul Râmnicu Sărat şi-a târât ultima perioadă din viaţă în ipostază de vierme de celulă, fiindu-i suficient putregaiul propriu pentru a-şi alimenta zilele şi nopţile. La fel de ascuns, liniştit şi fantomatic îşi ducea existenţa colonelul în rezervă Alexandru Vişinescu şi înainte de a fi scos din anonimatul unui bloc din centrul Bucureştiului, în august 2013, de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Imediat ce a fost depistat în scorbura din centrul capitalei, pe când avea vârsta de 88 de ani şi se bucura de o pensie mult mai generoasă decât a victimelor sale, împotriva torţionarului a fost depusă o sesizare penală, pentru omor deosebit de grav. De atunci, pentru vrednicul slujitor al intereselor comunismului a început calvarul - fireşte, o nimica toată în comparaţie cu cel pe care el însuşi li l-a generat altora.
Vişinescu a patronat penitenciarul de la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963, perioadă în care în iadul pe care l-a construit în jurul lui a fost întemniţată, aşa cum era cunoscută în jargonul epocii "de aur", "elita contrarevoluţionară". În afară de cei amintiţi mai sus, prin şedinţele de "reeducare" cu final macabru au trecut şi foşti miniştri din Guvernarea Ion Antonescu sau foşti lideri comunişti, precum Vasile Luca, Iacob Alexandru, dar şi lideri în viaţă ai partidelor politici interbelice (PNL, PNŢ, Garda de Fier) ori persoane trimise spre exterminare (doctorul Gheorghe "Ginel" Plăcinţeanu), prelaţi greco-catolici etc. Cu toţii au "beneficiat" de izolare celulară ("suferinţa solitară" ajunsă la cote paroxistice), bătăi zilnice şi înfometare sistematică, iar, ca bonus, li s-a refuzat şi asistenţa medicală.
Extrem de sever şi complet lipsit de omenie!
Născut la 27 septembrie 1925 în comuna Aldeni, judeţul Buzău, Alexandru Vişinescu a fost consătean cu fostul ministru al Afacerilor Interne şi şef al Securităţii, Alexandru Drăghici. În anul în care el a văzut lumina zilei ("n-ar mai fi văzut-o!") se stingea tatăl său, Mihai, într-un accident de muncă, la moara unde lucra. "Întreţinerea celor 3 copii ai familiei Vişinescu, printre care şi viitorul ofiţer de penitenciare, a revenit mamei, Lina, care s-a angajat ca femeie de serviciu la moşierul Cătuneanu. La acesta a lucrat înainte de a muri şi soţul ei. În următorii ani, ea a născut o altă fetiţă, iar în 1934 s-a căsătorit cu un anume Anton Drăgan, care avea dintr-o căsătorie anterioară 6 copii. De aceea, copilăria lui Alexandru Vişinescu a fost marcată de neînţelegerile cu tatăl vitreg şi încercările de adopţie eşuate. El a locuit pentru un timp la bunica maternă. Nici aici existenţa lui nu a fost una familiară şi iubitoare, propice unei dezvoltări armonioase a adolescentului Alexandru. Acesta a fost silit să părăsească şi domiciliul bunicilor în urma presiunilor exercitate de un unchi. Deoarece mama lui n-avea posibilitatea să-şi întreţină toţi copiii din prima căsătorie, el a fost dat spre adopţie în două rânduri în anii premergători mariajului cu cel de-al doilea soţ. Ultima oară a fost dat spre înfiere chiar în 1934, anul oficializării relaţiei cu Anton Drăgan. Primul care l-a luat <<spre înfiere>> a fost Constantin Teodosie, din localitatea sa natală, iar cel de-al doilea tată adoptiv a fost Constantin Năsuia, din satul Pieli, comuna Jiseni", precizează istoricul Dumitru Lăcătuşu.
Mizeria şi tensiunile l-au împins să plece de la ambii. Există prea puţine informaţii despre formarea profesională a acestuia, majoritatea fiind culese din memoria celor care l-au cunoscut, căci documentele care să ateste ceva au dispărut fără urmă. Înainte de încadrarea lui în M.A.I., se pare că acesta ar fi absolvit doar 6 clase primare, în localitatea natală. Ulterior, în perioada în care a deţinut diferite funcţii în cadrul Gulagului comunist din România, şi-a "desăvârşit" pregătirea. În orice caz, spre finalul anului 1949, Vişinescu era elev conştiincios într-o şcoală profesională a DGSP, mai precis, în cea înfiinţată şi patronată de către Tudor Sepeanu, fost director al Securităţii Capitalei şi, totodată, şef al Serviciului Inspecţii. Ulterior scurtei, dar cuprinzătoarei instruiri în munca de Securitate, Alexandru Vişinescu a fost repartizat în funcţia de lucrător operativ la Biroul Inspecţii din cadrul Penitenciarului Jilava, despre care ştim că a fost unul dintre cele mai "în vogă" spaţii de detenţie din perioada comunistă. De la Jilava a migrat apoi la Penitenciarul de femei de la Mislea, ocupând o funcţie similară. Comportamentul faţă de deţinutele din acest loc i-a creat rapid portretul unui tip "extrem de sever şi complet lipsit de omenie faţă de arestate", care manifesta "plăcerea de a insulta şi a teroriza, prin percheziţii şi interogatorii interminabile, pe deţinutele cărora le adresa toate epitetele posibile". În fine, funcţia de comandant la Râmnicu Sărat, ocupată între anii 1956-1963, i-a desăvârşit portretul de fiu al Dracului. Avem şi o mărturie tulburătoare care să întărească acest lucru: "Râmnicu Sărat a fost cea mai tragică închisoare. Dacă nu are faima Aiudului, prin care de asemenea am trecut până în anul 1957, se datorează faptului că închisoarea este infinit mai mică şi a purtat pe conştiinţă un număr mic de deţinuţi, trimişi acolo pentru a nu se mai întoarce. Nu este totuna să mori cu 4-5 într-o celulă sau să mori singur, după 6 ani. A fost drumul fără întoarcere, închisoarea fără speranţă, şi numai un miracol neprevăzut de comunişti ne-a scos de acolo pe cei care am mai rămas. Un chin sau o durere se împarte şi se suportă mai uşor între mai mulţi, decât cu tine însuţi, când începi să uiţi numărătoarea zilelor, iar anii îi socoteşti după trecerea anotimpurilor. Şi dacă peste această linişte de mormânt din închisoarea cu 36 de celule şi 36 de deţinuţi, unde nici supraveghetorii nu aveau scaun să se aşeze pentru ca să ne poată pândi şi ziua şi noaptea, mai adaugi şi foamea, frigul, bătăile, izolările, bolile, singurătatea, contabilitatea morţilor, lipsa de informaţii, necunoscutul zilei de mâine, tăcerea sinistră şi lipsa de speranţă, nu-ţi mai rămâne decât singurul <<succes>> că nu ai crăpat tu înaintea colegului tău". Cruzimea fără margini a fost relatată şi de către unul dintre martorii din procesul lui Alexandru Vişinescu. Printr-o gaură din perete celulei sale, acesta ar fi văzut cum "zeul" penitenciarului Râmnicu Sărat a înfipt baioneta în inima fostului ministru Ion Mihalache, pentru a se asigura că era mort...
La toate acestea se adăuga, aşa cum am spus mai sus, inexistenţa asistenţei medicale, singurul cadru medical care activa acolo fiind oficiantul sanitar Boboc. Despre acesta s-a spus că obişnuia să injecteze deţinuţii direct prin haine, iar rarele medicamente care li le adminstra deţinuţilor erau vârâte pe sub uşă cu botul încălţămintei. Cel mai cumplit, însă, era capitolul bătăilor "disciplinare". Potrivit martorilor, Vişinescu şi echipa de "câini" de reeducare dădeau buzna în celule, peste întemniţaţi, îi azvârleau din paturi pe jos şi-i loveau cu brutalitate. Despre torţionar s-a spus că avea o plăcere diabolică să lovească folosind biciul şi-şi rezerva "privilegiul" de a aplica resentimentar şi vindicativ cele mai crunte pedepse, ca un Dumnezeu al penitenciarului. După desfiinţarea temniţei Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu A lucrat în cadrul DGP şi a ajuns, în cele din urmă, să "predea" teroarea şi la Penitenciarul Piteşti.
Fostul lider ţărănist Corneliu Coposu, victima lui Vişinescu pentru 8 ani de zile, a fost supus unor tratamente atât de inumane încât, mult ulterior, la o reîntâlnire, imediat după Revoluţie, acesta i-a spus torţionarului: "Dacă, cumva, cândva, ţi se va face un proces pentru crimele pe care le-ai făcut personal, te rog să mă chemi ca martor. Pentru că eu voi depune mărturie că nu eşti apt de închisoare. Pentru că un subom care s-a putut preta la ceea ce ai făcut dumneata înseamnă c[ nu are răspundere psihică şi, ca urmare, eşti de internat în casa de nebuni, nu de băgat în puşcărie!"
Moartea lui Vişinescu nu face altceva decât să ne aducă aminte că şi Argeşul a dat ţării 3 astfel de "capodopere" ale sadismului comunist. Unul dintre ei a fost Nicolae Moromete, născut pe 13 mai 1912, într-o familie de ţărani săraci din satul Ungureni, comuna Valea Iaşului - un analfabet bâlbâit care, după cele cinci clase primare, a ajuns - peste noapte - din măturător mare comandant de penitenciar la Jilava, Caransebeş, Galaţi şi Formaţiunea Chilia Veche. Supranumit "Maromet - bestia cu chip de om", acesta şi-a terorizat deţinuţii atât de cumplit încât mulţi au ales sinuciderea... Un altul a fost Gheorghe Enoiu, originar din Măniceşti, comuna Băiculeşti, supranumit "Măcelarul de la Interne", care obişnuia să-i bată pe deţinuţi pe tălpi şi testicule… Anchetatorul comunist ar fi fost implicat şi în lichidarea şi anchetarea partizanilor din Munţii Făgăraş, precum şi în anchetarea liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, care a fost arestat în 1948 şi executat în aprilie 1954. În fine, amintim şi de fostul general de Securitate, Nicolae Pleşiţă, din Curtea de Argeş, cunoscut torţionar al PCR, care a făcut parte din Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP) şi Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. Toţi trei au murit sătui de zile şi au beneficiat de pensii consistente, fără a mai apuca măcar o zi de judecată pe acest pământ...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
