Mesajul arh. Traian Ionescu: "Cu oameni ca ei avem viitor!"

Written by Cristina DINCUŢĂ on 04 Octombrie 2018.

Pentru doi absolvenţi ai Colegiului Naţional "Vlaicu Vodă" şi un altul de la Liceul Tehnologic "Ferdinand I", întâlnirea cu arh. Traian Ionescu a generat noi valenţe cunoscutei sintagme "viitorul sună bine". În urmă cu 4 ani, Ana-Maria Argint (19 ani), Amalia Florina Enache (18 ani) - C.N.V.V., Mate-Info - şi Radu Gutuie (18 ani) - Electro, Telecomunicaţii - se aflau în postura elevului dezorientat, proaspăt intrat pe băncile liceului, care încă nu ştia încotro s-o apuce şi ce avea să se aleagă de el până la finalizarea ciclului de studii preuniversitare. Fireşte că fiecare şi-ar fi dorit să urmeze o facultate, dar încă nu-şi descoperiseră chemarea. Soarta a făcut ca ei să se afle printre norocoşii care au avut ocazia să beneficieze de bunăvoinţa omului mai sus amintit, care, de câţiva ani, pregăteşte voluntar elevi pentru admiterea la Facultatea de Arhitectură, el însuşi fiind şcolit în domeniu şi instruit destul de temeinic pentru a-şi valorifica potenţialul timp de peste două decenii în Franţa, de unde s-a întors în oraşul natal cu idei occidentale, concepţii moderne şi planuri măreţe. Unul dintre acestea din urmă a fost chiar ceea ce face în prezent, adică să descopere elevi cu înclinaţii artistice, cărora li s-ar potrivi profesia de arhitect şi să lucreze cu ei pentru modelarea şi apoi perfecţionarea talentului, în vederea promovării examenului de admitere la una dintre specializările Facultăţii de Arhitectură. Ei bine, anul acesta a reuşit să trimită la "Ion Mincu" din Bucureşti, la buget, trei "soli" de la Curtea de Argeş, dovedind că, acolo unde este voinţă, se pot face lucruri măreţe cu tinerii. Ana-Maria, Radu şi Amalia sunt în prezent studenţi la specializările Urbanism, Peisagistică şi, respectiv, Design interior, iar fericirea şi mulţumirea lor sunt fără margini, fiindcă, aşa cum spun ei, totul îi datorează "profului".

Vedere de perspectivă

Arh. Traian Ionescu poate părea unora drept un adolescent întârziat. Asta pentru că este unul dintre acele cazuri fericite de oameni care nu-şi pierd entuziasmul dat de conştiinţa harului cu care au fost înzestraţi şi pe care l-au slujit cu truda celui ce ştie că este inutil să aştepţi să-ţi pice ceva "moca" din cer. Totodată, s-a convins că în condiţiile societăţii şi vremurilor sărace - inclusiv la suflet - în care trăim, mulţi tineri talentaţi riscă să rateze şansa de a se afirma din cauza lipsei de susţinere financiară din partea familiei. Costurile pentru pregătirea în vederea admiterii la o facultate cum este Arhitectura sunt uriaşe, cu atât mai mult cu cât un elev care doreşte să studieze în acest domeniu trebuie să înceapă devreme cu instruirea, de preferat chiar din clasa a IX-a. De regulă, părinţii cu resurse materiale din Curtea de Argeş sau din zonă îşi trimit copiii la Piteşti, iar de aici rezultă costuri suplimentare, începând cu cele ce ţin de transport. Eforturile sunt mari şi mulţi renunţă la idee din faşă, fiindcă sunt conştienţi că nu pot face faţă greutăţilor presupuse de acoperirea costurilor. Iată că, pentru astfel de cazuri, arh. Traian Ionescu a fost şi rămâne omul potrivit în locul potrivit, pentru că încă din primele zile ale noului an şcolar are în pregătire o nouă grupă de aspiranţi la această artă a construcţiilor. Fără a le percepe vreun leu, ba încă venind de acasă cu materialele de lucru necesare, el investeşte timp şi bani din propriul buzunar pentru a-i vedea împliniţi pe acei tineri care pot, vor şi muncesc să ajungă departe! Este şi cazul protagoniştilor noştri, pe care încă de când i-a întâlnit şi le-a cunoscut aptitudinile, i-a ajutat să-şi identifice opţiunile, să câştige încredere în forţele proprii, stabilindu-şi obiectivele de etapă - studenţi, absolvenţi şi practicanţi vestiţi în domeniul pentru care s-au convins că au chemare sufletească. Fiecare este conştient deja că nu poţi face la modul profesionist ceva cu adevărat remarcabil decât dacă-ţi place!

Viaţa ca o luptă

Pentru fiecare dintre ei, povestea a început într-un anume fel, însă toţi trei au avut acelaşi "coautor" şi împreună cu acesta şi-au scris primul capitol din "viitor". Amalia ne-a relatat că încă de mică a fost stăpânită de o pasiune aparte pentru desenul artistic şi a auzit întâmplător că se făceau cursuri de arhitectură la şcoală, aşa că a decis să încerce şi ea ceva nou. "Sora mea mai mare cu trei ani a fost cea care a îndrăznit prima să ia parte la aceste seminarii de pregătire, după care am urmat-o şi eu, fiindcă m-a ambiţionat. Ea avea mereu o imaginaţie foarte bogată, idei strălucite şi eu eram veşnic în competiţie cu ea, aşa că m-am abiţionat s-o întrec şi să fiu mai bună decât ea. Aşa că m-am apucat de treabă şi-i tot arătam profului desene artistice. Când am văzut că nu prea îl încântau şi voia altceva, am trecut pe arhitectură, renunţând la desenele de puştoaice. Nu eram hotărâtă să urmez Arhitectura. Era incert - visam să studiez ba la Arte, ba la Sociologie... Îmi căutam identitatea. În ziua în care m-am hotărât să dau la Arhitectură ne întâlniserăm cu două studente de acolo, pregătite tot de domnul profesor, şi, stând de vorbă cu ele, mi-am dat seama că ar trebui măcar să încerc, aşa că m-am apucat serios de treabă şi am lucrat intens. Într-un final, n-a mai fost vorba despre o competiţie cu sora mea şi am prins foarte mult drag de ceea ce făceam. M-a inspirat mult şi Ana Maria. Îmi plăceau mult lucrările ei...", a început aceasta. Tinerei studente i-a fost însă mai greu să-şi convingă bunica de faptul că ceea ce alesese avea să-i asigure peste ani un trai decent şi o carieră de succes. Abia după ce a trecut de pragul admiterii, s-a stabilit o oarecare pace între Amalia şi cea care a crescut-o, însă şi acum există un scepticism pe care este hotărâtă să-l învingă şi să-i dovedească bunicii că a ales înţelept. "Ea asocia ceea ce făceam cu artele plastice şi era de părere că n-o să realizez nimic în viaţă. Era panicată că o să merg la Arte, în timp ce eu luasem în calcul această variantă doar dacă nu intram la Arhitectură", a punctat fata. Amalia nu credea că o să fie admisă, fiindcă nu prea aveam încredere în sine şi mereu se izbea de problema planşei goale. Cu toate acestea, a avut ambiţie şi ceva din interiorul ei a determinat-o să fie tare şi să dea tot ce poate ca să reuşească: "M-am dus la examen cu inima îndoită şi ceva în mine îmi spunea că n-aveam să reuşesc. Am dat la toate trei secţiile, pasiunea mea fiind mai ales pentru design de obiect. Avantajul a fost că unul dintre subiecte îl lucrasem în clasa a XI-a cu domnul profesor. Era vorba despre o planşă cu o tablă de şah pe care ne-a pus s-o desenăm, respectând perspectiva. Aşa că la examen, în panica aia, mi-am amintit de ea şi am avut deci suportul vizual în minte. Am combinat ce făcusem cu proful cu puţin de la mine şi a ieşit! La subiectul următor am avut puţin ghinion... Acolo se cerea un aeroplan într-un parc de joacă pentru copii şi nu lucrasem aşa ceva, dar am încropit eu ceva. În final, am fost admisă la două dintre specializări şi, din fericire, una dintre ele era chiar cea pe care mi-o doream. Oricum, îl întrebam mereu pe proful cam de ce notă sunt la admitere şi el îmi spunea că 6, că 7... Şi eu am luat 8,10!"

Fireşte, mai degrabă putem spune, în spirit de glumă, că la examen a mers cu inima "întreită", fiindcă iubea. Numai că alesul inimii, om echilibrat şi înţelegător, i-a fost alături şi se bucură acum împreună cu ea de reuşită: "El ştie că-mi doresc să fac o carieră, să-mi împlinesc visul, aşa că respectă asta şi mă susţine. Acum suntem amândoi studenţi în Bucureşti. De altfel, el a fost cel care mi-a dat vestea şi s-a bucurat mult pentru mine..." Mergând puţin pe ramurile arborelui genealogic al Amaliei, pentru a-i înţelege pasiunea, am aflat că tânăra are, practic, un soi de "pedigree": "Bunicul meu a fost maestru la proiectare de mobilă. Avea un bloc foarte vechi cu desene, cu coperţi din lemn, pe care-l admir mereu când îmi aduc aminte de el. Din păcate, nu l-am apucat pe bunicul, fiindcă el a murit înainte să se nască sora mea mai mare. Cred că aş fi avut multe de învăţat de la el, era cunoscut pentru ceea ce ieşea din mâinile sale...".

Fata ne-a mărturisit că, pentru ea, un model pe care l-a admirat în tăcere a fost chiar colega de curs, Ana Maria, în care a întrezărit încă de la început un talent ieşit din comun: "Înainte, dacă nu aveam suport vizual, nu puteam desena. Mă confruntam mereu cu conceptul acela de foaie albă şi nu eram în stare să fac ceva fără un model. Nu înţelegeam cum putea Ana Maria să deseneze din imaginaţie. Până la urmă am reuşit şi eu să fac asta... Ea pentru mine a fost omul care m-a inspirat şi m-a şi motivat!" Ca viitor arhitect, Amalia ne-a spus că nu ştie încă dacă va alege să-şi facă soarta în afara graniţelor sau dacă va rămâne aici, pentru a se investi pe sine în propria ţară. "Încerc să iau în calcul toate şansele pe care le am la noi în ţară şi să fac ceva aici. Dacă într-un moment în viaţă n-o să mi se mai pară că sunt satisfăcută de ceea ce am aici, o să plec. Sigur, gândirea e posibil să mi se schimbe pe parcurs..." La rândul său, arh. Traian Ionescu a completat: "Amalia făcut un salt foarte mare şi a lucrat foarte mult acasă. Sora ei, căreia eu îi spuneam <<Piper>>, fiindcă era mică şi iute, avea o fantezie debordantă, iar Amalia era cu portrete, cu săruturi, cu buze, cu poveşti... A muncit foarte mult ca să ajungă unde este astăzi, iar acum desenează nesperat de bine...".

"Pentru mine, Arhitectura a fost singura opţiune!..."

La Ana-Maria, povestea de dragoste cu arhitectura este bine înrădăcinată în copilărie, făcând şi ea parte din categoria ştrengarilor care ajută la buna vânzare a lavabilei şi varului. Numai părinţii ei pot spune câţi pereţi a "decorat" de-a lungul anilor unica lor fiică şi ce "opere de artă" au fost nevoiţi să acopere an de an cu straturi noi de zugrăveală: "La mine, totul a început din copilărie. Mâzgăleam pereţii casei absolut peste tot, spre disperarea părinţilor mei. Apoi, pe la vâsta de 12 ani, am început să desenez şi pe hârtie şi am continuat aşa ani de zile. Voiam să merg la Design vestimentar, fiindcă îmi plăcea foarte mult să le fac haine păpuşilor... Dar proful zicea, în glumă, că dacă nu sunt <<pe invers>>, n-am ce căuta acolo! Părinţii mi-au zis că dacă vreau să nu mor de foame, dar să fac totuşi ceva care să-mi placă mie, să încerc la Arhitectură. Aşa că le-am urmat sfatul. Pe clasa a VII-a deja mă visam studentă. La liceu, în primele săptămâni, am aflat de curs, aşa că m-am dus aproape la fiecare seminar, până în clasa a XII-a, şi m-am dezvoltat. Am evoluat mult pe partea de desen tehnic cu proful, iar artistic lucram acasă..." Tânăra este vestită printre colegi pentru imaginaţia deosebită cu care a fost înzestrată şi reprezintă un "specimen" curios inclusiv pentru arh. Traian Ionescu. Cu o personalitate puternică, detaşată şi uşor introvertită, Ana Maria a fost un caz aparte şi din cauza unei experienţe neplăcute cu o depresie care a fost la un pas s-o afunde. "A fost cea mai dificilă pentru mine, fiindcă a avut o cădere psihică extraordinară şi cred că prin desen şi prin <<şuturi în fund>> de la mine, deoarece era gata-gata să renunţe, a lăsat prostiile şi şi-a revenit treptat, acum fiind un om normal. Putea să cadă de tot, dar a avut voinţă şi s-a transformat totul într-o experienţă nemaipomenită, inspirându-i şi pe ceilalţi. Are o personalitate aparte şi multă culoare în desen, ceea ce este bine pentru ea", a adăugat acesta.

Tânăra merge pe ideea de independenţă, fiind decisă să-şi ia viaţa în mâini şi să se pună pe picioarele ei, susţinându-se financiar singură. Ea consideră că este de neînchipuit să depinzi de ceva sau de cineva şi este hotărâtă să muncească pentru a obţine ceea ce-şi doreşte, fără să rateze însă distracţiile tinereţii. Ca şi modul în care desenează, fata nu va porni în aventura de student cu o imagine in minte privind viitorul ei, ci lasă lucrurile să se aşeze pe parcurs şi aşteaptă ca viaţa să o surprindă: "Când mă apuc de un desen, nu am ceva structurat în minte, ci totul vine pe parcurs - principiul caracatiţei îi zic eu. Pentru mine, Arhitectura a fost singura facultate la care am dat şi am susţinut admiterea la toate cele trei specializări, promovând două dintre ele. Sunt bucuroasă că am intrat şi sper să am timp să lucrez ceva şi în particular, ca să mai scot un ban, fiindcă este groaznic să depinzi de cineva. Totodată, vreau să am timp să mă şi distrez...".

"Dacă nu-l întâlneam pe domnul Traian, aş fi sfârşit, probabil, ca un electrician trist..."

Aceasta a fost mărturisirea şocantă făcută de singurul băiat din grup. Tip pragmatic, ceva mai scump la vorbă, interiorizat, se lasă ceva mai greu când se pune problema să ne prezinte ceva din mapa lui de lucrări. Radu este cel mai "flower-power" dintre cei trei ucenici ai lui Traian Ionescu. Şi el a început cu desenul de mic, dar nu-şi dă prea mare atenţie sieşi şi ne-a declarat că, la el, totul a fost mai mult la întâmplare... "Eu desenam de mic, dar nu realizam că erau cârcăleli. Povestea mea este mult mai simplă, fiindcă am cam plutit, aşa, prin treburile astea. Nici n-am apucat să-mi dau seama când şi cum am ajuns student la Arhitectură! Am mers la cursurile profului după ce m-a prins prof. Ana Răduţu desenând în ora dumneaei de Matematică. Drept pedeapsă, m-a trimis la domnul Traian, ca să mă sature de cârcălit. Eram în clasa a XI-a şi voiam să fiu avocat. Totuşi, într-un an de zile, mi-am perfecţionat desenatul m-am decis să dau la Arhitectură. Am luat cu 6,90 la Peisagistică. Cam asta ar fi tot. Mai pot spune că, în mare proporţie, îi datorez profului reuşita aceasta...".

La început de drum într-o carieră pe care deocamdată pot doar să şi-o imagineze, fiecare are gândurile şi speranţele lui. Probabil că încă nu le spun pe toate. Unanim declară că vor să termine studiile superioare în ţară şi plecarea peste hotare o iau în calcul numai ca posibilitate de câştigare de experienţă. Fiecare realizează că ar avea de lucru în România pentru mai multe generaţii. Problema care-i frământă - şi nu numai pe ei - este aceea dacă factorii de decizie pot să se comporte responsabil şi să recunoască un asemenea truism, acţionând aşa cum se cuvine pe viitor. Oricum, mereu vom avea nevoie de oameni cu entuziasmul dovedit de Traian Ionescu şi de cei trei tineri pe care i-a pregătit - Amalia, Ana Maria şi Radu. Un exemplu grăitor poate fi acela că Primăria Curtea de Argeş nu mai are de ani de zile un specialist în fruntea Direcţiei Arhitect Şef, mai exact de la retragerea lui Florin Scărlătescu la Muzeu şi apoi de la pensionarea Elenei Bizon. Iar gafele comise în domeniul urbanismului duc acest oraş spre pierderea identităţii. Trist, dar adevărat!...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!