Blasfemie pe faţă la adresa credinţei strămoşeşti: RUMUNDACIA - o mizerie în căutare de prozeliţi naivi!
Suntem obişnuiţi ca, în Cetatea Basarabilor, cultura să fie celebrată lunar prin diferite activităţi din bogata-i sferă, care reflectă o constantă preocupare pentru promovarea ei în rândul cetăţenilor. Există un Cenaclu literar al Bibliotecii - "Nicolae Velea", apoi ne bucurăm de apariţia lunară a două reviste elitiste ("Curtea de la Argeş" şi "Glasul iubirii"), cărora, dacă extindem aria, li se adaugă şi publicaţia "Pietrele Doamnei", răsărită din inima Domneştiului. Totodată, instituţiile culturale de la noi desfăşoară periodic acţiuni specifice (expoziţii, lansări de carte, concerte, teatru etc.), care sunt apreciate şi de mare folos. Nu în ultimul rând, există şi o întâlnire de dezbateri culturale şi nu numai, "Gânduri la-nceput de seară", cu un caracter pluridisciplinar, care, de obicei, este foarte deschisă în faţa noutăţilor şi a ideilor mai nonconformiste. Fireşte, tocmai acesta este scopul, căci de aici se nasc controverse şi dezbateri care menţin viu acest seminar lunar. Numai că noi considerăm că trebuie să existe totuşi o limită a indulgenţei cu care sunt tratate anumite expuneri în cadrul acestor întâlniri, mai ales când ele nu se rezumă la a fi un simplu punct de vedere al autorului, care, la rândul său, să accepte cu plăcere să fie combătut cu argumente logice şi plauzibile de către ceilalţi participanţi la dezbatere. De pildă, evenimentul aşa-zis "editorial" de miercuri l-a adus în faţa iubitorilor de cultură argeşeni pe un ins suspect pe nume Alexandru Filip Oblu, autoproclamat "deoumanist", adicătelea un soi de urmaş - de toată jena, am completa noi - al lui Zamolxe. Individul, ajuns la periculoasa vârstă a senectuţii (n. 1947), când memoria începe să ne joace feste, iar imaginaţia să facă glume proaste, a scris, probabil într-un moment numai bun de încadrat în categoria "noaptea minţii", un "Manifest al mişcării Deoumaniste", care se vrea a fi un "proiect de ţară", mai pe şleau, al ţării noastre care - potrivit unor aserţiuni fanteziste ale autorului - ar trebuie să se numească RUMUNDACIA.
Bun, să zicem că, până aici, n-ar fi o problemă: autorul s-a documentat, a citit ce au scris alţii, a cercetat şi a ajuns la nişte concluzii pe care a dorit să le consemneze şi să le facă auzite. Numai că noi, participanţii, ne aşteptam să vedem o carte aşa cum ştim noi că trebuie să arate una de tip document sau, măcar, de tip eseu. În schimb, protagonistul a avut la purtător un soi de broşură prinsă în capse, de formatul şi dimensiunile unui caiet dictando, însumând 72 de pagini din care curg greşeli de scriere cam grosolane. Este exact tipul de tipăritură având prozelitismul ca destinaţie precisă, şi o să vedeţi mai în jos de ce spunem asta! Mai mult, domnia sa, care cică deţine titlul de "Doctor honoris causa" al Academiei Dacoromâne, înfiinţată, cel mai probabil, la apelul bocancilor - o fundaţie care figurează ca ONG - nu s-a rezumat la a-şi expune în fasciculă aberaţiile cu litere de-o şchioapă, ci are paragrafe întregi redate cu majuscule, pe alocuri bolduite, care sar ţipător în ochi şi, care, din punctul de vedere al unui cunoscător în domeniu, denotă un bun simţ cotonog, de parcă aceia cărora li se adresează sunt nişte copilaşi ce abia învaţă să buchisească pe litere. Fireşte, intenţia a fost alta: aceea de a scoate şi mai mult în evidenţă nişte puncte de vedere considerate importante, numai că a ieşit o "capodoperă" cam grotescă din punct de vedere estetic.
În fine, trecem cu vederea aceste "scăpări", care, până la urmă, n-ar fi un capăt de lume dacă am avea de-a face cu un conţinut de calitate. Dar, evident, lucrurile nu stau aşa!... De ce?!... Păi hai să mai zăbovim un pic asupra cuprinsului fiţuicii prezentate de autor. Concret, din cele 72 de pagini, textul care face subiectul "cărţii" ocupă numai (din fericire!!!) 30 de pagini, restul fiind completat cu un CV alcătuit în pripă şi destul de neprofesionist, urmat de câteva pagini pe care se regăsesc coperţile altor "opere" şi fabulaţii la fel de utopiste, apoi fiind înşiruite considerentele mai mult sau mai puţin sincere ale unor persoane care au avut răbdarea şi bunăvoinţa de a-i lectura excursurile. Între noi fie vorba, ceea ce am descoperit între paginile acestei broşurici pare mai degrabă o teorie a conspiraţiei, numai că, în esenţă, este departe de a se ridica la nivelul de credibilitate pe care astfel de idei îl ating. Şi aceasta pentru că autorul însuşi nu pare să fi consultat în actul de cercetare surse credibile, care să-i legalizeze întrucâtva teoriile de un puerilism flagrant! Dacă domnia sa a apelat totuşi la câteva scrieri mai de Doamne-ajută, a distorsionat apoi cele descoperite, încât ai zice că parcă au fost filtrate de o inteligenţă slabă, ruptă din coarnele Curbei lui Gauss.
Dureros este că volanta domnului Alexandru Filip Oblu este dedicată Centenarului Marii Uniri, în timp ce conţinutul nu prea-i face cinste. Ceea ce ne-a intrigat cel mai mult a fost nu faptul că există poziţii diferite cu privire la anumite momente-cheie din istorie, rezultate în urma cercetărilor personale ale celor pasionaţi de astfel de subiecte (lucru firesc), ci faptul că individul venit la Curtea de Argeş, la doi paşi de Mănăstirea Argeşului, şi-a permis să dea de pământ cu religia creştină, terfelind numele lui Iisus Hristos şi îndemând la convertirea "obştei omului bun" la un nou curent doctrinar - "ineditul" socialliberalism (cică "umanism îndumnezeit"), promovând o aşa-zisă "Republică a Cetăţenilor Conştiinţei", adică să ne fim, probabil, un fel de zei proprii. Întrucât ceilalţi participanţi la întrunire, care, din câte ştim noi, sunt în proporţie de 99% ortodocşi, n-au avut curajul să deschidă gura în sens apologetic, ca să-şi apere cele sfinte (lucru care, la drept vorbind, lasă să se întrevadă o cronică indolenţă cu care ne raportăm la credinţa străbună), ne vedem nevoiţi să intervenim noi, din oficiu, căci grosolănia ni s-a părut prea greu de suportat. În mod normal, un drept creştin ar fi trebuit să pună piciorul în prag şi să oprească o asemenea erezie, numai că audienţa de miercuri stătea cu gura căscată la "mierea" care curgea înainte-i, de parcă era în transă. Nu ne putem explica lipsa de reacţie din partea creştinilor urbei, doar s-o semnalăm şi să ne arătăm uluiţi... Pesemne, dacă ar fi fost prezent ÎPS Calinic, clericul l-ar fi trosnit în moalele capului pe autor cu câteva cuvinte de duh care l-ar fi lecuit să mai dea vreodată pe-aici ca sol al unei secte oculte ce este!
La el, Dumnezeu e văzut drept o paradigmă, "părinte doar, şi niciodată stăpân" (total fals, căci în greacă apare apelativul "Chirios", care înseamnă "Domn"/"Stăpân"!!!). Aflaţi, dar, ce vrea acest eretic: "Deohumanismul dezvoltă o credinţă fără temple, biserici ori catedrale, Cultul sau Religia noastră fiind la purtător, în altarele inimii fiecărui convins conştient, care Credinţă, astfel coborând din spaţiul public, se şi desacralizează, devenind conştiinţa civică! Prin Doctrina Doumanismului, noi, adepţii săi şi luptătorii săi de lumină, lansăm către ceilalţi o punte a salvării din autocurăţire spirituală, vizând renaşterea omului îmbunătăţit, a familiei sale de acasă şi a naţiei întregi!" Probabil că nu vi se pare mare scofală, căci cu idei din astea au mai venit şi alţii în trecut. Dar staţi să vedeţi ce susţine blasfematorul! După el, Hristos este un "evreu pe care am fost înşelaţi apostoleşte să-l credităm ca mântuitor al umanităţii", căci ar fi uzurpat un nume care nu-I aparţine. Ca să-şi susţină teoria, protagonistul nostru semidoct vine cu nişte pseudo-argumente cum că Zamolxe ar fi fost numit de tracodaci "Aizus", adică "Fiul" şi cumva acuză creştinismul de un soi de calchiere a numelui - "confiscare programată în beneficiul altei etnii". Iată ce halucinant sună argumentul: "Aizus se pronunţă Ezus şi vă rugăm să comparaţi fonetic, cu ebraicul nume Jesus, frecvent întâlnit chiar înainte de naşterea lui Iisus Christos (care se citeşte GISUS, în engleză) şi veţi ajunge la aceeaşi concluzie: Isus=Jesus era un nume ebraic frecvent întâlnit în acea zonă, încă de atunci preluat de la tracodaci, tocmai pentru semnificaţia lui divină)." Pentru cultura sa generală, care este foarte îngustă, ţinem să-i precizăm domnului Oblu că numele Iisus în ebraică sună cu totul altfel - יֵשׁוּעַ, adică "Ieşua" sau, în forma sa arhaică, "Iehoşa", care la greci a dat "Iesous", iar la latini "Iesus". În toate cazurile amintite, numele înseamnă "mântuitor". Şi amintim şi de varianta din aramaică, sperând că poate-l va lumina - ישוע - "Ieşua". Ca să nu mai menţionăm că transcirerea fonetică pentru "Jesus" din engleză este cu totul alta: jē'zəs!
Bun, trecem mai departe la următoarea aserţiune: "În realitate, Iisus Christos s-a născut într-o zi de 17 iunie!" (bazată pe studiile unor australieni). Într-adevăr, omul are dreptate când susţine că data de 25 decembrie a fost aleasă pentru sărbătorirea Naşterii Mântuitorului fără a reflecta realitatea istorică, dar potrivit studiilor adevărate, bazate de evenimentele biblice relatate cronologic, Hristos s-a născut, de fapt, la sfârşit de august - început de septembrie. Cărturarii lumii explică alegerea acestei date cu scopul de a coincide cu sărbătoarea romană păgână a "naşterii soarelui invincibil", asimilată Solstiţiului de Iarnă. Probabil ideea o fi fost aceea ca păgânii să fi fost mai uşor atraşi spre creştinism. Iată de ce, totuşi, Hristos s-a născut toamna: Elisabeta (mama lui Ioan Botezătorul) se afla în a şasea lună de sarcină atunci când Iisus a fost conceput (potrivit Luca 1: 24-36). Astfel, momentul aproximativ al Naşterii Mântuitorului se poate stabili dacă ştim când a venit pe lume Ioan. Întâi precizăm că tatăl lui Ioan, Zaharia, era un preot care servea în templul de la Ierusalim, provenind din "ceata preoţească a lui Abia" (Luca 1:5). Calculele istorice indică faptul că, la jumătate lunii iunie din acel an, Zaharia a aflat că el şi soţia lui, Elisabeta, urmau să aibă un copil (Luca 1: 8-13). Preoţii evrei erau împărţiţi în 24 de cicluri care slujeau pe tot parcursul anului în templu. Abia, ca ordine, era în al optulea proces de slujire preoţească (potrivit 1 Cronici 24: 6-19), şi a servit în templu în timpul celei de-a zecea săptămâni. Începutul celei de-a 10-a săptămâni coincidea cu cel de-al doilea Sabat din luna Sivan, adică aproximativ între mijlocul lunii mai şi jumătatea lunii iunie. Imediat după ce Zaharia s-a întors din îndatoririle preoţeşti, Elisabeta a rămas însărcinată cu Ioan Botezătorul. Presupunând că Ioan a fost conceput aproape de sfârşitul lunii iunie, adăugând nouă luni, ne aduce la sfârşitul lunii martie ca momentul cel mai probabil pentru naşterea lui Ioan. Adăugând încă şase luni (diferenţa de vârstă dintre Ioan şi Iisus Hristos, potrivit Luca 1:35-36), căci Maria era anunţată de îngerul Gavril că avea să aibă un copil pe când Elisabeta era deja în luna a şasea, rezultă sfârşitul lunii septembrie ca data probabilă a naşterii lui Iisus. Apoi, raportându-ne la ziua în care a murit Iisus, 14 nisan, în primăvara anului 33 e.n., când evreii sărbătoreau Paştele (Ioan 19:14-16), plus că ştim că avea în jur de 30 de ani când şi-a început slujirea, care ştim că a durat 3 ani şi jumătate, din nou, ajungem la concluzia că s-a născut la începutul toamnei, în anul 2 î.e.n. (Luca 3:23). Nu în ultimul rând, indicii există şi în ceea ce priveşte recensământul roman, care avea loc în aceeaşi perioadă, şi nu în decembrie. În plus, păstorii erau sub cerul liber şi făceau de strajă în timpul nopţii, lângă turme, ceea ce era puţin probabil să se întâmple iarna. Deci, domnul Oblu probabil nici n-a citit Biblia ca să vadă care este adevărul, ci şi-a permis mârlănia de a bate câmpii cât să se afle-n treabă, căci habar n-are ce spune!
O aberaţie şi mai caraghioasă este aceea cum că numele de Cristos, creştin, creştinătate ar proveni de la călugării daci numiţi "Kristai". Îi spunem acestuia că numele de "creştin" apare pentru prima oară menţionat în Antiohia, şi-l regăsim pentru început în Faptele Apostolilor, amintit de Evanghelistul Luca, după care este uzitat şi de Petru în capitolele 4 şi 16 din Întâia Epistolă a sa. El provine de la cuvântul "Hristos", traducerea grecească a cuvântului "Messiah" din Vechiul Testament - care înseamnă "Cel ce este uns" - şi transformat în latinescul "Christus". De altfel, slavii, a căror scriere a pornit de la semnele alfabetice greceşti, au preluat şi ei în grafia kirilică forma XPICTOC (Hristos), pe care o identificăm în diferite cărţi de cult rămase din perioada slavonă. Individul susţine că "amănuntul esenţial" este că essenienii (călugării daci) au existat pe teritoriul bătrânei Dacii cu 200 de ani înainte de venirea lui Hristos "pe care rabinii străvechilor raptori oculţi l-au meşterit a fi împărat dumnezeiesc şi fiu unic al lui Yahveh, confecţionat apoi ca <<păstor al noii religii>>, pe care au botezat-o creştinism, zicându-i lui Iisus Dumnezeu - apelaţie strict dacică a divinităţii - şi aceasta confiscată!" În ceea ce priveşte etimologia, autorul volantei mai are multe de învăţat şi-i recomandăm un curs de Lingvistică avansată! Aflaţi, domnule, că în Noul Testament, grecii foloseau termenul THEOS, care s-a tradus în limba română cu cuvântul "Dumnezeu", cuvânt ce provine de la expresia "Domini Deus" din limba latină. "THEOS" din greacă îl echivalează pe "DEUS" din latină şi înseamnă "divinitate". Potivit istoriei oficial acceptate, care spune că ne tragem din poporul latin şi am fost colonizaţi de romani, această expresie a fost preluată de poporul băştinaş şi pronunţată "DomniDeus". Aşa cum se ştie, limba suferă de-a lungul vremii neîndurătoare transformări, căci este un organ viu, aşa cum spune Lingvistica, deci termenul a devenit treptat "Dumnezeu". În fine, un termen foarte des aruncat printre rândurile cărţuliei este "niasharian", care ar proveni din limba tracică şi apare transcris în vreo 3 feluri. Tindem să credem că autorul nu s-a putut decide care ar fi forma corectă, dat fiind faptul că această limbă este una moartă şi avem prea puţine resurse istorice din care să tragem concluzii clare cu privire la transcrierea ei. Altfel, este penibilă variaţia...
Ne vom opri aici cu demontarea fiţuicii domnului Alexandru Oblu şi vom face precizarea că nu avem aşteptări ca domnia sa să retragă elucubraţiile înşiruite din puţul unei gândiri defectuoase. Acest material a fost redactat în spirit apologetic pentru a compensa inerţia în care s-au complăcut miercuri seara participanţii la întâlnirea literară organizată la Cercul Militar, ca urmare a colaborării între prof. dr. George Baciu şi col. rtg. Laurenţiu Domnişoru. Întâlnire care, de altfel, cu excepţia subiectului discutat mai sus, a urmat cursul tradiţional cu care ne obişnuieşte şi nu a avut alte abateri de acest gen. Departe de noi gândul de a le imputa organizatorilor vina pentru acest fiasco literar-cultural. Vrem doar să atragem atenţia că nu trebuie, de dragul diversităţii de opinie, să permitem asemenea ofense!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
