10 Mai va fi de-a pururi!... (I)
Data de 10 Mai are semnificaţii importante în Istoria României. Din păcate, mulţi compatrioţi sunt tot mai puţin interesaţi de trecutul nostru. Şi atitudinea este condamnabilă, deoarece, cândva, marele istoric Nicolae Iorga spunea că "un popor care nu-şi cunoaşte trecutul, nu are viitor". Prof. de Istorie pensionar Petre Hirică ne-a pus la dispoziţie un material documentat privitor la ziua de 10 Mai, pe care vi-l prezentăm în continuare:
Semnificaţia istorică a acestei zile
În istoria fiecărui popor există date legate de evenimente de importanţă esenţială care i-au marcat existenţa şi destinul propriu. O asemenea dată este cea de 10 Mai pentru noi, deoarece de ea se leagă arganizarea, consolidarea şi prestigiul statului român modern. În perioada comunistă, această zi a fost fie ignorată, fie i s-a minimalizat importanţa istorică. Din păcate, situaţia anormală a continuat şi după 1989, căci a fost prezentată doar ca "zi a regalităţii", promovând teza că ar fi strict legată de monarhia, care fiind abolită la 30 decembrie 1947, n-ar mai reprezenta interesele poporului român. Adevărul este că acestă zi întruchipează trei evenimente majore: 10 Mai 1866 - depunerea jurământului de credinţă faţă de statul român de către Principele Carol; 10 Mai 1877 - declararea independenţei României; 10 Mai 1881 - proclamarea Regatului României şi înscăunarea Regelui Carol I. Pentru restabilirea adevărului istoric, se impune o prezentare succintă a acestor evenimente.
10 Mai 1866
Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii de la 1859 şi apoi al reformelor prin care s-au pus bazele statului român modern, a fost silit să abdice în noaptea de 10-11 februarie 1866 şi să ia drumul exilului, pe care l-a respectat cu sfinţenie, deoarece a pus mai presus de interesele personale pe cele ale ţării. Abdicarea lui Cuza crea un moment foarte dificil pentru tânărul stat român, căci era pusă în pericol unirea celor două principate - Moldova şi Ţara Românească. Soluţia salvatoare a fost aducerea Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmarigen (foto), înrudit cu familia domnitoare din Prusia care, în plus, s-a bucurat şi de sprijinul împăratului Napoleon al III-lea al Franţei, care fusese unul dintre factorii decisivi ai realizării unirii de la 1859 şi era interesat în menţinerea ei. La 10 Mai 1866, Principele Carol a depus jurământul ca Domn al Principatelor Unite. În vara acelui an apărea Constituţia în care era înscris în premieră numele România! Ideea aducerii unui prinţ străin pe tron a fost susţinută de membrii generaţiei paşoptiste, cea care practic a făurit România modernă. Legea fundamentală a ţării stabilea ca Domnul să fie ales dintr-o dinastie europeană, iar urmaşii săi urmau să fie crescuţi în religia ţării, ca români adevăraţi. Astfel s-a pus capăt luptelor dinastice din cele două principate şi s-a ajuns la sprijinul unei puteri europene - în speţă Prusia - pentru tânărul şi încă fragilul stat român.
Ca o paranteză, la Consiliul de Coroană de la Cotroceni, din august 1916, conservatorul Petre Carp, adept al Puterilor Centrale, ce se opunea intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei, remarca faptul că "o Rusie învingătoare nu va tolera pe tronul României dinastia germană de Hohenzollern". Replica regelui Ferdinand a fost memorabilă: "Să ştiţi, d-le Carp, că dinastia mea e română. Rău aţi făcut că aţi numit-o străină, germană. Nu, e românească, d-le! Românii nu au adus pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci o dinastie naţională. Eu revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o!" Deloc de mirare a fost faptul că teza lui Petre Carp a fost preluată de către comunişti, care în perioada 1947-1989 şi chiar în prezent susţin inepţia aşa-zisei "dinastii străine"!
- Va urma -
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
