Jurnal de misiune în Afganistan al Companiei 2 "Lions" din Batalionul 30 Protecţia Forţei "Vulturii Carpaţilor" - episodul 9
"Sunt mulţi copii în Afganistan, dar prea puţină copilărie!"
29 aprilie. Am fost azi cu Lion 1, băieţii lui Trif şi într-un loc unde credeam că vom găsi numai piatră şi praf am văzut cei mai frumoşi ochi din lume. Copiii afganilor zâmbesc rar, ochii lor te duc cu gândul la o tristă maturizare timpurie şi, atunci când o fac, este un zâmbet incomplet ce îţi induce o ciudată stare de vinovăţie. Sunt trei ani de când am descoperit un excepţional scriitor afgan, Khaled Hosseini. De atunci, în privirea fiecărui copil întâlnit aici citesc o poveste. Azi am citit în ochii unor copii ultimii 40 de ani din istoria acestei ţări atât de obişnuită cu moartea, am citit amărăciunea, speranţa, resemnarea Afganistanului. Au copiii aceştia nişte ochi care privesc dincolo de tine, care te fascinează!... M-am uitat la băieţii mei. Nu doar eu eram lovit de efectul privirilor micuţilor afgani. Cei care au copii acasă, mai ales, sunt topiţi, îi văd cum, zâmbind, se pierd în irisul puştilor în straie tradiţionale. "Sunt mulţi copii în Afganistan, dar prea puţină copilărie", scrie Hosseini în "Vânătorii de zmeie". Nimic nu s-a schimbat în ţara din care a plecat de patruzeci de ani!
Am comandat acum două săptămâni şase embleme, câte una pentru fiecare ofiţer. Pe ele sunt trecute indicativele noastre. Încă din ianuarie am văzut o asemenea emblemă la Şontică, ofiţerul pe care l-am schimbat aici, vechiul meu prieten din academie, cavalerul de onoare de mai târziu, de la nunta noastră. Azi sosesc, abia aştept să le văd pe mâneca fiecăruia. Seara, nu mi-am putut scoate din cap ochii copiilor ce au venit să ceară apă şi nici senzaţia apăsătoare cu care m-am trezit de dimineaţă. Nu am vorbit despre asta decât cu George, locţiitorul meu. Nici el, nici eu nu suntem superstiţioşi, am simţit totuşi nevoia să vorbesc cu cineva. Pe 3 martie, Şontică mi-a predat şi camera. Nu îl ştiu foarte religios, dar pe uşă, pe interior, a rămas după plecarea lui o cruce formată din două benzi fosforescente. După ce sting lumina, întunericul din cameră este sfâşiat de verdele crucii. Vechiul meu prieten a plecat la Focşani fără Mădălin Stoica şi ştiu că întoarcerea în ţară a fost apăsătoare, l-am văzut în seara dinaintea zborului.
Mă mai gândesc o dată la privirile fascinante, de smoală, ale copiilor afgani. Îmi amintesc că nu i-am dat emblema lui Sebi Dinu. O voi face de dimineaţă, când va pleca o va avea pe mânecă: "Lion 46".
E întuneric beznă în camera mea! Tot ce văd este crucea fosforescentă de pe uşă... tot ce simt este teama aceea, tremurul acela sufletesc care mă apasă şi nu mai trece!
"Nu pot, domnule căpitan! Când îi văd pe toţi aşa.."
30 aprilie. I-am pus emblema lui Sebi pe mânecă înainte să plece. De câteva zile urăsc toate numerele urmate de "aprilie". "30" este ultimul, de mâine este, în sfârşit, mai. Sebi avea pe telefon o fotografie autocolant cu fetiţa lui. S-a şters prin martie cred, dar dorul din ochii lui e la fel de viu. Pe 11 iulie, Iarina va împlini un an, peste încă două luni tatăl ei va fi acasă, la Sibiu! Îl văd urcând, ca întotdeauna, ultimul în maşina de luptă şi plecând. Peste două ore, punctul de comandă se cutremură, iar pe monitor, o ciupercă de fum şi de praf se ridică din locul unde se află Lion 4. Mintea mi se goleşte de orice altceva şi centrul universului se mută acolo, la marginea unui mic sat din Afganistan. Îmi spun că trebuie să fiu cerebral, calm, deşi mi-aş fi dorit să rămână un mister dacă pot fi sau nu. Mi se pare că şi reuşesc. Am nevoie de Ionel, consilierul meu, mâna mea dreaptă. Acum o secundă era lângă mine, ca întotdeauna. În punctul de comandă este o linişte sinistră, deşi sunt mulţi oameni. Aproape că le pot auzi bătăile inimilor. Aproape că nu clipesc. Îl văd pe Ionel. Este undeva în spate, are mâinile împreunate, ochii aproape închişi, iar buzele i se mişcă repede, repede! În secunda aceea simt că dispare tremurul interior ce mă macină de ieri dimineaţă şi, în timp ce elicopterele brăzdează cerul Kandaharului, aducându-mi opt lei răniţi la spitalul din bază, ştiu sigur că va fi bine, ştiu sigur că peste puţin timp Lion 4 va pleca din nou în efectiv complet în altă misiune
George este la spital demult. Îl găsesc acolo, între băieţi şi expresia feţei lui spune că a luat parcă asupra lui durerea fiecăruia. Am un sentiment ciudat, de bucurie: sunt toţi bine, nu pierdem nimic, mai mult decât atât, vom reîncepe curând misiunile în aceeaşi formulă. Trec pe la fiecare pat şi ascult frânturi dintr-o poveste cu o explozie neaşteptată, cu oameni scoşi de sub dărâmături, cu flăcări şi fum, cu părinţi afgani adunând de pe jos copii cu cei mai frumoşi ochi din lume, dar stinşi pentru totdeauna, o poveste cu elicoptere ce duc opt vânători de munte pe paturile unde îi privesc acum şi fac eforturi supraomeneşti să le zâmbesc!
Într-un final, soseşte şi restul plutonului! Sebi, comandantul lor, dă o tură pe la fiecare pat şi-mi răspunde încet atunci când îl cert, glumind, că dă semne de slăbiciune: "Nu pot, domnule căpitan! Când îi văd pe toţi aşa...". Peste câteva clipe îl văd cum îi pupă părinteşte pe frunte! El, cel mai mic dintre ei!
Aş vrea ca familiile băieţilor să poată fi optimiste ca mine, să îi vadă şi să îi asculte cum o fac eu. Sunt toţi aici şi sunt bine: Luci Rădoi, Adi Ganţă, Florin "Cucu" Popescu, George "Popa" David, Ionel Radu, Petre Popelcă, Marian "Moşu" Bădulescu, Marius "Mara" Ionescu.
Mâine, Mara va pleca în Germania, la Landstuhl, pentru tratament de specialitate, iar ceilalţi şapte băieţi vor fi externaţi. În curtea spitalului, stau pe o bancă cu Alex Găitan, locotenentul cu "Lion 26" pe mâneca vestonului. Din copaci se aud ciripituri. Nu le-am auzit nicăieri până acum. Dar ce nu este inedit azi? Îmi amintesc că în urmă cu 10 luni Alex, Sebi şi Luci Rădoi au mai avut o asemenea zi, chiar mai sinistră! Puţin mai târziu, sublocotenentul Andrei îmi spune că vrea să meargă cu Lion 4 afară, când se vor face bine. Zâmbesc! Nu este primul care îmi cere asta. Este seară în Afganistan. La Câmpulung ştiu că soarele este încă pe cerul oraşului ce a oftat adânc astăzi.
"Ne vedem peste 10 zile, pe pistă!"
1 mai. A plecat Mara în Germania, îmbufnat cum îl ştim de ani de zile. I-am strâns mâna şi ne-am promis că în scurt timp ne revedem pe pista de aterizare. Este seară iar. După cele mai lungi două zile din viaţa mea, mă îndrept spre campul românesc. În spatele unei clădiri, şapte băieţi, unii cu bandaje, alţii cu vânătăi sau cu cicatrici vorbesc tare şi râd în hohote. Am mai auzit vocile astea, am mai râs de aceleaşi glume acasă, la Câmpulung, în Prislopul ce se topeşte uşor de dorul nostru. Mă îndrept către grupul lor. Într-un târziu, plec către cameră. Trebuie să mă odihnesc. Şi de mâine trebuie să învăţăm să clipim şi mai rar! Mai sunt 4 luni de misiune. Sting lumina şi crucea fosforescentă sfâşie ca în fiecare noapte întunericul.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
