Regim de "tristă amintire"
Motto: "Vouă, dar, străluciţi luceferi ai viciilor, care aţi mâncat starea stăpânilor voştri şi v-aţi ridicat pe ruinele celor ce nu v-au lăsat să muriţi în mizerie; vouă, care sunteţi putrejunea şi mucegaiul care sapă din temelii şi răstoarnă împărăţiile şi domniile; vouă, care aţi furat cu zvanţul din funcţiunile cele mici şi cu miile de galbeni din cele mari, iar acum, când v-aţi cumpărat moşii şi palate, stropiţi cu noroi pe făcătorii voştri de bine; vouă şi numai vouă dedic această slabă şi neînsemnată scriere. Citiţi-o cu băgare de seamă, domnii mei, şi oricâte hoţii îmi vor fi scăpat din vedere, însemnaţi-le pe un catastif şi mi le trimiteţi, ca să le adaug la a doua ediţiune."
Au apărut, după `90 încoace, în limbajul noilor ciocoi, termeni şi sintagme inventate de "harnicii oameni politici", "oameni de bine", ca să zic aşa, dar numai de bine nu sunt pentru acest popor îndurător, minţit zilnic, sfidat la maximum de către înavuţiţii peste noapte din vlaga românului cuminte, dar cuminte până când?! Regimul în care ne-am făcut oameni, trecuţi prin şcoli adevărate, nu ca acelea de azi, "fără ghiozdan", este numit "de tristă amintire", marile edificii industriale, publice, culturale, sunt "grele moşteniri", făurite de "ciuma roşie", sintagme de genul "pe repede înainte... pe repede înapoi", invenţii ale unei clase politice care e, ca să cităm din mereu actualul "Nenea Iancu", "sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire".
Oare "de tristă amintire" este regimul denumit de ei "ciuma roşie", de aceia care, copii pe atunci, abia împlineau 10-12 ani în 1990, şi care se răsfăţau în şcoli moderne, cu laboratoare utilate, cu dascăli adevăraţi, cu manuale gratuite, pe care le găseau în clasă, la marginea pupitrelor, la începutul fiecărui an şcolar. Copiii aceia aveau brazi sub care Moş Gerilă, cum se numea pe atunci, le punea pachete voluminoase, cadouri pentru fiecare copil; şcolile existau în orice cătun, aveau clase încălzite, în care elevii, în uniformele lor, păreau adevărate flori vii; învăţătorii şi profesorii îşi făceau datoria, e drept, şi de teama controalelor (atât de necesare în zilele noastre), dar mai ales cu teamă de Dumnezeu; părinţii se mobilizau pe atunci şi, pe cont propriu, făceau ca şcoala să arate "boboc"; femeile de serviciu păstrau curăţenia claselor mereu aerisite, bine încălzite pe timpul iernii, cu băncuţele acoperite cu huse din doc. Ce amintiri "triste", ce imagini "sinistre", aşa cum sunt şi cele ale sălilor căminelor culturale unde, seară de seară, dascălii şcolilor de la sate, preoţii şi oameni ai comunităţilor rurale, repetau cu sârg, sub bagheta unor mari animatori, cadre didactice şi preoţi, roluri în piese de teatru, cântece şi dansuri pentru formaţii şi ansambluri, pentru corurile care numai în Argeş erau cu zecile, pentru brigăzile artistice, trupele de revistă, uneori repetiţiile făcându-se la lumina lămpilor cu gaz sau a lumânărilor. Nimic nu-i deranja, nimic nu li se părea prea greu, pentru că aveau concursuri, festivaluri la care urmau să participe şi nu doreau să-şi facă satul de râs.
De "tristă amintire" este regimul care se ocupa de transportul şi cazarea a sute de mii de artişti amatori, la toate fazele, raionale, regionale şi republicane ale întrecerii formaţiilor căminelor culturale existente în satele şi cătunele noastre, formaţii care zile de-a rândul mâncau, dormeau, repetau pe banii regimului "de tristă amintire", care avea destule fonduri ca să construiască Transfăgărăşanul, metroul bucureştean, digurile de regularizare a Dâmboviţei, Canalul Dunăre-Marea Neagră, sutele de edificii culturale şi industriale, Casa Poporului, Sala Palatului, Casa Scânteii, unde astăzi se răsfaţă cei ce pun la zid "ciuma roşie" şi pe care, dacă îi întrebi ce ştiu despre istoria noastră dinaintea lui `90, spun atât, că am avut un "dictator", nu spun despre munca şi sacrificiul poporului român, de suferinţa şi neajunsurile îndurate, toate în scopul marilor realizări ale acestui regim "de tristă amintire", din care se înfruptă acum "ciocoii noi". Poţi realiza într-o familie ceea ce-ţi doreşti dacă nu-ţi înfrânezi poftele? Nu! Te îmbraci mai modest, restrângi cheltuielile, faci economii. Ah, nu vorbesc aici de "regimul de snobism" al îmbogăţiţilor de astăzi, care cumpără iahturi, construiesc palate, achiziţionează insule exotice, clădiri în New York, Paris, Londra, Rio de Janeiro sau în Maldive. Aceştia ce regim reprezintă, etalându-şi cu obrăznicie luxul, în timp ce oamenii din popor îşi numără puţinii bănuţi, legaţi în colţul batistei?
Regim "de tristă amintire", în care tineretul primea acea educaţie în spiritul muncii, pe şantierele naţionale de muncă de la Agnita-Botorca, Bumbeşti-Livezeni, unde mergeau de plăcere, se băteau să prindă un loc pe liste, pentru că acolo se muncea, se câştiga, dar tinerii se şi distrau, bineînţeles nu ca astăzi, prin baruri şi discoteci, cu asasinate, înjunghieri, violuri, sinucideri, pedofilie şi câte alte atribute ale acestui regim, al "bucuriei româneşti a contemporaneităţii”, în care elitele stau de o parte, nebăgate în seamă, iar în Parlament şi în guverne se caţără văruiţii, vopsiţii cu o pojghiţă subţire de cultură, care strălucesc în costumele lor luxoase când coboară din limuzinele stoarse din sudoarea bietei noastre ţări care, încă, mai e bogată, chiar şi în urma devorării de către şacalii politici. Exemplul mi-e proaspăt în minte. Omul de ştiinţă Ecaterina Andronescu, elită intelectuală şi politică, pedepsită pentru că a grăit cu raţiunea. Sau savantul Mencinicopscki, distrus moral în urma întemniţării nedrepte, de care istoria va vorbi.
N-aţi observat că aceia dintre noi ce au peste şase decenii de viaţă nu folosesc sintagma "regim de tristă amintire"? De ce? Pentru că aveau nişte ani înainte de `90, au trăit acele vremuri, cu bune şi rele, nu-şi permit să facă afirmaţii, să vehiculeze bârfe şi jigniri la adresa unui regim care a fost şi bun şi rău, aşa cum fac cei care mai poartă încă în buzunar batistuţa cu care-şi şterg mucusul nasului. Ce ştiu ei despre istoria acelui regim, ce ştiu ei despre munca părinţilor lor, azi contrazişi şi jigniţi, ce ştiu ei despre eforturile întregii ţări, ale poporului, pentru ca astăzi să locuim în apartamente decente, să ne plimbăm cu metroul, să privim din vaporaşe frumuseţile Argeşului şi Bistriţei, să iubim Casa Poporului şi să ne mândrim cu unicitatea ei.
Cu ce vă mândriţi azi cei care jigniţi, cu oţelurile speciale de la Târgovişte, pe care nu le mai aveţi, cu cele câteva blocuri pe care cu greu le construiţi, cu combinatele petrochimice distruse, cu siderurgia în paragină, cu flota vândută, cu banii aruncaţi în canalizări şi aducţiuni de apă nefuncţionale din cauza incompetenţei în muncă, cu ce vă mândriţi, cu mii de hectare lăsate pârloagă, cu alte mii vândute străinilor? Cu ce vă mândriţi, cu poverile de pe umerii populaţiei, cu scumpirile la energie electrică, gaze, carburanţi, alimente, cu astea vă mândriţi? Aşa încât să vă permiteţi voi să folosiţi sintagma "regim de tristă amintire"? Poate vă mândriţi cu sutele de mii de şomeri, unii ajunşi cerşetori, cu milioanele de români ce iau calea străinătăţii, cu medicii noştri de elită, pe care-i găsim în spitalele din Paris, Londra, Berlin sau din alte capitale europene. Îmi spunea cineva zilele trecute că într-un spital din Germania se vorbeşte numai româneşte. Pe când la noi mor oameni cu zile din cauza incompetenţei celor îndrituiţi cu Sănătatea şi nu numai...
Unde-s spitalele micuţe, cochete, din unele localităţi, care adunau pacienţi din mari zone, unde-i Spitalul Domneşti, al cărui ctitor a fost doctorul Papahagi, şi pe care dr. Marian Hiru îl făcuse o oază de îngrijire a sănătăţii, în care forfoteau medici specialişti şi asistenţi cu experienţă? Cu ce vă mândriţi, useriştilor, care sunteţi foarte vocali în promovarea răului de pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu, dar nu numai voi, toţi, din toate partidele politice, care nu uitaţi, în orice moment, să pomeniţi de regimul "de tristă amintire"? Să nu deveniţi voi o "tristă amintire", voi care, încet-încet, acceptaţi autonomia ţinuturilor din Transilvania şi-i îmbogăţiţi pe cei care ne înjură în limba lui Attila, în parlamente, guverne şi ministere, ţinuţi aproape ca să contaţi pe ei la vot şi care, cu paşi mărunţi, doresc să-şi însuşească pământul lui Decebal. Număraţi relele de atunci şi pe cele de azi şi, dacă sunteţi cinstiţi, o să recunoaşteţi diferenţa.
Multe ar mai fi de spus... Potoliţi-vă, oare nu ştiţi că acela care a inventat ghilotina, de ghilotină a murit?!...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
