"Prenumele", o piesă de teatru pentru gusturi fine
Publicul argeşean avizat ştie să aprecieze un act cultural atunci când acesta este efectuat respectându-se canonul care generează sau garantează calitatea. Desigur, materializarea culturii variază şi ajunge, de cele mai multe ori, la nivel de artă, cu precădere atunci când protagoniştii se distanţează de stereotipii şi îmbracă în originalitate actul în sine, adăugând acea sclipire de geniu care naşte opera! La Curtea de Argeş, cultura adevărată a fost de multe ori umbrită de activităţi pseudo-intelectuale, cu pretenţii de iz de cultură, însă cunoscătorii, datorită educaţiei alese, vor şti întotdeauna să discearnă între un act de cultură veridic şi parvenitism. Mulţi sunt de părere că publicul argeşean nu este suficient de instruit pentru a aprecia cu justeţe un act de cultură verosimil, însă, uzitând de zicala românească "Pofta vine mâncând!" şi, dacă lucrurile chiar stau aşa, atunci cum altfel l-am putea "vindeca" de ignoranţă, dacă nu oferindu-i cultură?!... E drept că, uneori, suntem cam anemici când vine vorba despre cultură, indiferent de formele pe care aceasta le îmbracă, iar ahtierea unora după ea este deseori anihilată de amânări sau anulări de sorginte financiară ori de timpul care nu prea ne mai ajunge. Aşa se face că se întâmplă ca şi instituţiile culturale să mai cadă în astenie şi să trebuiască să aşteptăm ceva mai multişor de la o piesă de teatru la alta, de exemplu. Dar, şi când se animă, păi să fim siguri că urmează să fim asaltaţi cu oferte tentante. Este şi cazul Centrului de Cultură şi Arte "George Topîrceanu" care ne-a "servit" joi seara o porţie copioasă de teatru, garnisită cu actori valoroşi, care, jucându-şi rolurile magistral, au reuşit s-o ridice la rang de artă printr-o prestaţie ireproşabilă şi profesionalism "à la Paris".
Dacă a ţinut numai de actori sau a fost şi mâna regizorului, este greu să tragem o concluzie, dar putem afirma că spectacolul în sine a fost extrem de savuros şi a menţinut publicul în stare de veghe până la finalul apoteotic. Pe scena instituţiei culturale amintite s-a jucat, aşadar, adaptarea "Prenumele", în regia lui Răzvan Săvescu, avându-i în distribuţie pe Claudiu Bleonţ, Leonid Doni, Ecaterina Ladin, Alina Chivulescu şi Mihai Călin. Piesa a avut ca punct de pornire comedia franceză "Le Prenom", scrisă de Matthieu Delaporte şi Alexandre de la Patellière, pusă pentru prima dată în scenă la Paris, în anul 2010, cu celebrul actor şi cântăreţ Patrick Bruel într-unul din rolurile principale. Piesa de teatru a fost nominalizată la mai multe Premii "Molière", fiind ulterior adaptată şi pentru marile ecrane, primind 5 nominalizări la Premiile "César" în 2013. Nu ne vom focaliza pe a vă povesti întreg scenariul, mai ales că unii dintre dvs. aţi fost de faţă joi seara, ci preferăm, mai degrabă, să punctăm asupra câtorva aspecte ce ţin de ansamblul piesei, elementele de construcţie şi mesajul transmis, inserând şi un rezumat.
Întreaga acţiune se desfăşoară într-o seară pariziană, în cadrul intim al unei petreceri de familie, într-o locuinţă de pe Rue Saint-Georges, aparţinând cuplului Pierre Garraud (Claudiu Bleonţ) şi Elizabeth Garraud Larchet (Ecaterina Ladin), care sărbătoreşte 15 ani de căsătorie. El este tipul stratosferic, care predă Literatură franceză la Universitatea din Sorbona şi este secretar general al Societăţii de Istorie Literară, motiv pentru care prea multă carte pare să-l ţină cam rupt de realitate, personajul pendulând la limita dintre ridicol şi comic. Ea, alintată "Baboo", este profesoară de Franceză, mamă dedicată şi soţie devotată, pe care n-o deranjează să trăiască în umbra lui Pierre atâta vreme cât îşi păstrează iluzia că-şi trăieşte viaţa din plin. Oricum, este obişnuită cu un stil de viaţă sacrificial, cu atât mai mult cu cât şi în copilărie a fost umbrită de fratele căruia a fost obligată să-i slugărească. În vizită sunt poftiţi fratele lui Baboo, Vincent Larchet (Mihai Călin) şi soţia sa, Anna (Alina Chivulescu), precum şi prietenul acestora din copilărie, Claude Gatignol. Cumnatul lui Pierre este un agent imobiliar de succes, în curând fericitul tătic al unui băieţel, genul de bărbat la limita insuportabilului, dar cu un farmec aparte, care nu pare să ia viaţa prea în serios. Anna, creatoare de modă, o superbă femeie de afaceri, stilată şi în contact cu lumea bună, este o fiinţă fragilă care se aprinde imediat atunci când este jignită. În fine, Claude, prim-trombonist la Filarmonica Radio, un becher care pare intrat pe făgaşul sigur al ratării vieţii, este genul de bărbat mult prea sensibil şi incapabil să se descurce singur. Cuplul-gazdă are doi copii - Apollon şi Myrtille, care, însă, nu apar în scenariu.
Intriga piesei noastre este reprezentată de o glumă nevinovată despre numele viitorului membru al familiei - fiul lui Vincent, care declanşează o cascadă de situaţii comice neprevăzute, culminând cu o serie de dezvăluiri hilare care pun la grea încercare prietenia celor cinci protagonişti. Pierre, Baboo şi Claude vor să afle la ce nume s-au gândit viitorii părinţi, iar Vincent, din fire dornic după atenţie şi glumeţ, îi anunţă că fiul său se va numi Adolphe, ca şi eroul romanului omonim al lui Benjamin Constant (prezentat drept "numele celui mai mare erou romantic al literaturii franceze din secolul al XIX-lea"). Ei bine, pornindu-se de la un joc de cuvinte - Adolf/Adolphe - se creează un conflict care creşte în intensitate pe măsură ce Vincent îngroaşă tot mai mult gluma. Furia lui Pierre poate fi înţeleasă cu mult mai bine de aceia care cunosc cum funcţionează mentalitatea franceză, iar dialogurile, deşi ancorate în cotidianul zilelor noastre, solicită o bază serioasă de cunoştinţe din istorie şi literatură, cu atât mai mult cu cât piesa este înţesată de trimiteri livreşti şi desuuri care pot trece pe lângă urechile neavizate fără a-şi atinge scopul. Crizele de isterie ale lui Pierre pornesc de la faptul că numele în sine al copilului, indiferent de ortografie sau accent, este considerat un tabu, fiind întotdeauna asociat automat cu temutul Hitler, lucru pe care Vincent nu vrea să-l recunoască. Discuţiile se aprind, iar ceea ce se dorea a fi o cină în familie degenerează într-o întâlnire în care fiecare vrea să-şi regleze conturile, până într-acolo că se ajunge la altercaţii violente. Conflictul este între cei doi cumnaţi, Baboo şi Claude străduindu-se în zadar să fie catalizatori, căci sunt biruiţi la fiecare încercare de încăpăţânarea şi convingerile nestrămutate ale lui Pierre. Aşa că Vincent se hrăneşte în continuare din tachinarea cumnatului său, iar toate acestea se întâmplă în timp ce Anna întârzie din cauza activităţii sale profesionale. Deşi apariţia ei ar trebuie să calmeze spiritele atunci când lămureşte situaţia - că de fapt fiul lor se va numi Henry, după tatăl lui Vincent şi Elizabeth - furia lui Pierre nu se stinge uşor, iar discuţiile alunecă înspre tensiuni mai vechi şi secrete îngropate.
Piesa este construită în aşa fel încât pe alocuri îmbracă valenţe de tragi-comedie, în timp ce pe scenă se conturează nişte tipologii, pe măsură ce personajele îşi reproşează unele altora defectele. Vincent este acuzat de egosim, egocentrism şi vanitate, iar caracterul său pare să se urâţească şi mai mult din cauza mimicii involuntare pe care o face atunci când se distrează pe seama cuiva. Pentru Pierre se găsesc minim trei capete de acuzare: Vincent îl consideră zgârcit, cumnata îl vede snob din cauza numelor pe care el însuşi le-a dat copiilor lui, iar soţia îi aminteşte că a ajuns cine este pe spinarea ei, datorită sacrificiilor şi muncii sale, pe care niciodată nu le recunoaşte. Dacă în tot acest timp Claude încearcă să rămână imparţial, tensiunea din casă se răsfrânge în cele din urmă şi asupra lui, când se ajunge la capitolul destăinuirilor, căci Vincent este pârât de Pierre pentru porecla dată în secret prietenului lor - "Bombonel", explicată prin aceea că aspectul său efeminizat, ca şi lipsa unei soţii, dau de bănuit. Tot la capitolul destăinuiri se lasă de înţeles că Pierre obişnuieşte să doarmă pe canapea, spulberându-se cu această afirmaţie imaginea de "cuplu perfect", în timp ce Claude, doborât de lacrimi, se apără şi încearcă să-i convingă pe ceilalţi că el nu este homosexual, susţinând că se întâlneşte în secret cu o femeie superbă. Abia după ce-şi dă seama că a spus prea mult, devine tăcut, însă este prea târziu şi ceilalţi cer autoritar să li se dezvăluie numele ei.
Jocul scenic este făcut în aşa fel încât să înşele aşteptările publicului, aruncând bomba exact în momentul în care toţi se pregăteau s-o acuze pe Anna de adulter: Claude are o aventură cu mama celor doi fraţi, Françoise. Sub privirile oripilate ale prietenilor săi - mai puţin a Annei, care ştie tot - trombonistul povesteşte cu sughiţuri, într-un monolog nostalgic, cum a luat naştere pasiunea sa pentru cea care l-a îngrijit încă de pe vremea când era copil. Tocmai când ajunge la aspectele mult prea intime, Vincent nu se mai poate abţine şi-l loveşte pe Claude, ambuscada fiind întreruptă de un telefon de la Françoise, care-i linişteşte pe toţi. Dezamăgită de trădarea lui Claude, nu pentru că era amantul mamei sale, ci pentru că acela pe care-l considera cel mai bun prieten nu i-a împărtăşit secretul, Baboo se duce la culcare. Patru luni mai târziu, se naşte copilul lui Vincent şi al Annei, care, spre uimirea tuturor, este o fată şi primeşte prenumele Françoise.
Mai mult decât un veritabil scenariu de comedie, piesa are o fineţe aparte, pe care o gustă, aşa cum spuneam la început, numai un public avizat. Pentru ceilalţi, noutatea pe care o aduce are o funcţionalitate aparte, fiindcă prezenţa unui narator în cadrul piesei (acelaşi cu Vincent), lucru rar de altfel, mai clarifică pe ici, pe colo, unele aspecte, amintind totodată de Prologul din Antichitate, cu precădere de personajul Anouilh din tragedia "Antigona". Replicile naratorului se suprapun acţiunii din fundal şi antiteza generează situaţii comice. Înainte de toate, avem de a face cu un joc de contraste, ivit dintr-o evidentă parodie a tragediei, în care se remarcă o pendulare între violenţă şi sensibilitate. Fireşte, pentru cei interesaţi, care cunosc şi limba franceză, suprizele la nivel de text sunt savuroase. De pildă, numele de familie al lui Vincent - Larchet - face din start din personaj un detonator, pentru simplul fapt trimite la "L’archer", adică "Arcaşul". În fond, piesa noastră de teatru este o dezbatere filozofică sub masca unei răfuieli copilăreşti. Dincolo de aspectul comic, textul în sine pune întrebări serioase de determinism legate de primul nume şi de importanţa referinţelor culturale într-o societate. Mai precis, o teză şi artefactele sale sunt încorporate de fiecare personaj. Pe de o parte, Pierre susţine că nu este posibil să dai unui copil acelaşi nume cu acela al unui tiran vinovat de atâta sânge vărsat. Explicaţia este simplă, şi anume, aceea că oamenii vor asocia acest copil cu însuşi tiranul, iar ca argument etic personajul îl citează pe Kant atunci când vorbeşte despre Universalizare în lucrarea "Întemeierea metafizicii moravurilor": "Acţionează în aşa fel, încât maxima acţiunilor talesă poată fi impusă ca lege universală". În schimb, Vincent susţine că alegerea primului nume nu determină comportamentul persoanei care îl va purta, explicând că toţi oamenii sunt responsabili individual pentru faptele lor, iar persoanjul exemplifică: "Dacă s-ar fi numit Pierre sau Martin, ar fi fost la fel de rău". În orice caz, în cele din urmă raţionamentul este scurtat: "Nu este un nume, este o scuză pentru o crimă împotriva umanităţii".
Revenind la începutul articolului nostru, ne-am bucurat sincer să vedem că sala de spectacole de la C.C.A. s-a umplut, şi nu cu fitecine, ci cu lume bună, cultivată, care a ştiut pentru ce a venit şi a "prins" desuurile piesei "Prenumele". Ca dovadă, la final au fost oameni care s-au artătat extrem de impresionaţi, iar unii, mişcaţi de deznodământ, au vărsat şi câteva lacrimi. Cu alte cuvinte, actorii şi-au atins scopul, iar scenariul a fost înţeles!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
