Tradiţie şi actualitate - Faurii din Olari, "împăraţii" Ceramicii de Horezu

Written by Cristina MINCU on 27 Septembrie 2017.

Turiştii care trec prin Rm. Vâlcea poposesc cel mai adesea şi în vestitul şi cochetul oraş Horezu, a cărui populaţie abia sare de 6.000 de locuitori, o mână de oameni cuprinşi într-o suprafaţă de 117 kmp. Acest aşezământ urban de la poalele Muntelui Roman este atestat încă din anul 1487, fiind la vremea respectivă una dintre localităţile străbătute de drumul sării şi pe teritoriul căreia se intersectau cele mai importante drumuri, printre care şi traseele de transhumanţă. Din componenţa sa fac parte localitatea Horezu şi satele Romanii de Sus, Romanii de Jos, Râmeşti, Ifirmeşti, Tănăseşti şi Urşani. Din punct de vedere istoric, zona este puternic marcată de prezenţa pe aceste meleaguri a domnitorului martir al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, care în septembrie 1693 târnosea în Romanii de Jos Mănăstirea Hurezi, ridicată în trei ani, astăzi intrată in patrimoniul UNESCO tocmai datorită faptului că arhitectura, stilul şi pictura lăcaşului de cult reprezintă chintesenţa desăvârşirii artei şi priceperii neamului românesc. Dar cei care se avântă prin aceste locuri atât de plăcute privirii şi aşa de aproape inimii omului sunt atraşi de cu totul altă caracteristică a oraşului: Horezu este capitala ceramicii vâlcene. Olăritul, o ocupaţie tradiţională milenară, a cărei existenţă a fost atestată ca datând de-acum 7.000 de ani (în urma descoperirilor din situl neolitic timpuriu din Valea Răii-Copăcelu), a fost transmisă din generaţie în generaţie de ţăranii români care, de-a lungul vremii, s-au specializat şi au devenit neîntrecuţi în tainele acestei arte. Mai precis, conform Enciclopediei judeţului Vâlcea, în aceste locuri se practica olăritul încă din perioada strămoşilor daci - înainte să fi fost cuceriţi de romani, iar ca dovadă este indicată în paginile cărţii o descoperire uimitoare de la Cetatea Buridava (dealul Cosota), unde a fost găsit un întreg arsenal de vase pictate, ceşti-opaiţ, diferite fragmente de vase (unele chiar cu inscripţii) şi figurine antropomorfe realizate din lut. Una dintre aceste inscripţii îl menţionează chiar pe un rege local, Basileus Thiamarcus. Revenind la Horezu, aflaţi că, potrivit datelor oficiale, circa 50 de meşteri ceramişti menţin vie tradiţia şi încă mai ard şi siluiesc lutul din care renasc adevărate opere de artă, de o frumuseţe unică şi purtând cu ele o valoare incontestabilă. Meşteşugul lor moştenit şi păstrat cu sfinţenie de la înaintaşi face parte din patrimoniul cultural imaterial UNESCO şi cu toţii contribuie la ridicarea pe culmi tot mai înalte a brandului "Ceramica de Horezu", care, pe bună dreptate, este poziţionată de mulţi experţi în fruntea creaţiei populare de ceramică din ţara noastră.

Satul Olari, creuzetul ceramicii de Horezu

Vatra ceramiştilor din Horezu este - şi probabil va rămâne pentru totdeauna - vechiul sat Olari, considerat cel mai important centru de ceramică din ţară, unde veţi întâlni expoziţii permanente şi ateliere autentice ale meşterilor olari. Satul-muzeu numără în prezent aproximativ 25 de familii de ceramişti ale căror case privite din drum spun întreaga lor poveste. Nu există una pe ai cărei pereţi să nu fi fost atârnate vestitele farfurii hurezene, de unde veghează "Cocoşul de Hurez", simbolul brandului pe care fiecare creator de ceramică are obligaţia de a şti să-l reproducă pe vasele sale pentru a fi recunoscut ca făcând parte din breslă. Nici "Arborele vieţii" nu lipseşte din peisajul ceramic al satului Olari, căci el simbolizează viaţa veşnică, bunăstarea, belşugul vegetal şi binele. În vizita prin satul de meşteri ceramişti am fost însoţiţi de Ştefan Rachieru, managerul Muzeului Satului din Romanii de Jos, un adevărat ambasador al locului şi un ghid temeinic documentat, care ne-a prezentat în amănunt detalii din culisele atelierelor de orlărit, pe care nu toţi meşterii se îndură să le dea în vileag. Ei bine, lăsându-ne purtaţi de glasul domol care depăna poveşti cu familii vechi de olari şi legende care s-au transmis din moşi-strămoşi, am admirat cu inimile strânse de emoţia descoperirii fiecare atelier în parte de pe uliţa principală, care se prezenta cât mai original şi atrăgător încă de la poartă, parcă invitându-te să-i treci pragul şi să-i afli trecutul, dar mai ales să-i cunoşti prezentul. Toate gospodăriile de meşteri ceramişti îşi poartă la loc de cinste numele familiei încrustat pe o placă aşezată cât mai la vedere şi se fălesc cu piesele de rezistenţă create de mâinile harnice şi pricepute ale celor mai talentaţi meşteri din casă. Pentru majoritatea, meşteşugul acesta a devenit în timp singura sursă de venit, astfel că ei se dedică trup şi suflet lucrului cu lutul, îmbinând dragostea pentru tradiţia strămoşească, pasiunea şi talentul cu partea ce ţine de comercializarea obiectelor prin diferite târguri şi magazine cu specific popular. Vicşoreanu, Popa, Iorga, Mischiu, Frigură - sunt doar câteva dintre familiile cu tradiţie pentru care olăritul reprezintă principala sursă de venit şi care luptă din greu pentru a răzbi pe o piaţă tot mai înţesată de vase importate din China ori Bulgaria şi vândute sub acelaşi brand, doar că la preţuri mai accesibile.

Simbolistică vastă

Ei bine, în acest creuzet al olăritului de Horezu veţi găsi adunate la un loc şi respectate fără abatere toate canoanele transmise de la atâtea generaţii de meşteri creatori, căci vasele care ies din mâinile acestor oameni, pe cât de unice şi diferite sunt de fiecare dată, pe atât rămân de alipite de tehnicile şi elementele definitorii moştenite. Căci altfel, unde ar mai fi tradiţia?... Originalitatea fiecări familii de creatori stă în modul ingenios de a jongla cu cromatica şi arta decorativă, din a căror îmbinare se nasc mii şi mii de piese neasemuite, care par a prinde viaţă şi grai tocmai prin simbolistica extrem de expresivă. Iar la acest capitol este necesar un studiu aprofundat, întrucât fiecare piesă are personalitatea ei şi transmite un mesaj aparte. În ceea ce priveşte arta decorativă, există un întreg registru de simboluri ancestrale, zoomorfe, fitomorfe, cosmice şi nu numai, care, deşi se repetă şi se regăsesc în mai toate obiectele de ceramică din această zonă, apar de fiecare dată în combinaţii surprinzătoare, nemaivăzute. În afară de "Arborele Vieţii" sau "Pomul Cunoaşterii" şi "Cocoşul de Hurezi" apar motive religioase precum "Pasărea", "Calea rătăcită", "Crucea", "Viţa de vie", "Izvorul" sau "Steaua", fiecare cu o însemnătate precisă ce însumează principiile fundamentale ale existenţei creştine, în funcţie de destinaţia vaselor. Putem spune că toate aceste elemente au valoare de totem, căci pe lângă înţelesurile religioase creştine au închistată în ele şi moştenirea unei spiritualităţi precreştine străvechi, fiind astfel mesageri ai unei culturi arhetipale.

Etapa de modelare

În drumul nostru prin satul Olari ne-am oprit la două ateliere unde am avut ocazia să observăm îndeaproape procesul de creaţie, de la gogoloaşa de lut la piesa lucioasă şi viu colorată care rezultă după ce trece de două ori prin cuptorul încins. Aşa cum, potrivit Scripturii, omul a fost creat din lut de Dumnezeu, olarul suprem care i-a suflat viaţă, aşa şi vasele acestea prind viaţă prin culoare şi simbol. Şi asemănarea poate merge mai departe căci, aşa cum fiecare om este unic, deşi se naşte pornind de la acelaşi model - chipul şi asemănarea lui Dumnezeu - la fel şi vasele de ceramică sunt unice, dar unitare şi plecând de la acelaşi format, fie că este vorba despre farfurii sau castroane, ulcioare, carafe, căni de vin sau de apă, ceşti de ţuică ori oale.

La familia Iorga am învăţat câte ceva despre prima parte din lungul şi anevoiosul drum al materiei prime şi am urmărit cum se năşteau pe roata neostenită, unul după altul, mici şi delicate ulcioare. Atât de fragile, încât şi o uşoară neglijentă atingere le-ar fi făcut praf într-o clipită şi munca ar fi fost în zadar!... Şi se întâmplă deseori ca la jumătatea drumului sau chiar înspre final piesa să sufere o malformaţie care s-o facă inacceptabilă, aşa că olarul o transformă iarăşi într-o bilă de lut, o lasă să se scurgă de apă şi apoi o aşază din nou cu grijă pe roată şi-i dă forma dorită. Lutul care suferă în acestă etapă nu se pierde, ci se poate refolosi, căci lui nu i se adaugă decât apă ca să capete contur sub mângâierea mâinilor. Într-o zi obişnuită, un om priceput şi cu experienţă poate modela şi 100 de piese. Nenea Penduş (60 de ani) ne-a povestit că are o experienţă de peste 25 de ani în olărit, dar încă se întâmplă să mai strice câte o piesă şi s-o ia de la capăt. Totuşi, în atâta timp de când osteneşte la roată şi după atâtea modele de vase, el îşi cântăreşte "după ochi" bila de lut din care urmează să facă un anumit obiect. Şi nu dă greş! "Fiecare olar ştie precis cât lut să ia în mână pentru o anumită piesă. Dacă te obişnuieşti, nu-ţi vine să te mai laşi! Cea mai grea şi cea mai importantă parte este la cuptor. Acolo, dacă ai greşit, ai terminat toată munca! Icea, poţi s-o strici, o faci la loc. Acolo n-ai ce mai face, o arunci!"

Aurul de Horezu

Olarii îşi aduc lutul singuri. Acesta se găseşte la o adâncime de 3-4 m şi este scos la suprafaţă cu excavatoare, însă înainte se săpa cu mâinile după el. Cert este că pământul ce urmează a fi modelat nu ajunge pe masa olarului oricum, ci este trecut printr-o serie de procese care-i schimbă textura şi-i dau adevărata valoare. "Lutul de Horezu este aurul satului Olari. Este un lut autentic, adus din dealul Ulmului, foarte aproape de Mănăstirea Hurezi. Se fac nişte gropi adânci de 2-3 m şi apoi se sapă un fel de galerii, deoarece, cu cât te duci mai în jos, cu atât lutul este mai calitativ. La suprafaţă, pământul are de multe ori impurităţi, pietricele, rădăcini, frunze... Cu cât cobori mai în jos, cu atât găseşti această argilă mai curată, dar şi mai grasă. Ea are în componenţă un fel de ulei şi de aceea este atât de permisibilă şi de maleabilă. Se aduce toamna şi rămâne la macerat până primăvara, adică se lasă să stea ca să-o pătrundă frigul şi s-o spargă. Primăvara se ia lutul, se bagă în nişte bădane mari şi se frământă foarte bine - în general cu piciorul, dar unii au şi malaxoare, după care este dus la masa olarului şi acolo se fac acele guguloaie, bine bătute, ca să n-aibă aer. De reţinut ar fi că la Horezu se fac numai obiecte pe roată! Acele oale de sarmale care se vând sub acelaşi brand sunt o adevărată minciună. Ele nu se produc aici!", ne-a explicat ghidul nostru.

Arta decorativă

Decorarea unui obiect se face în maxim 60-70 de secunde. Angoba, acea humuire albă care este dată pe farfurie, este baza pe care se aşază elementele decorative. Pomul vieţii, casa, cocoşul şi alte simboluri care vin în centrul farfuriei se realizează, în general, atunci când angoba este aproape uscată, cu roata oprită, pentru că lucrează numai mâna. Instrumentul folosit în acest scop se numeşte corn (de vacă) şi are în componenţă o pană de gâscă (ţiplă) prin care trece culoarea acrilică naturală - obţinută din pisarea diferitelor roci - ca printr-un stilou dacic: atunci când mişti în faţă, pasta curge, iar când mâna revine pe poziţie, izvorul de culoare se opreşte. Decorul de pe margine este realizat pe roată, iar în acest caz mâna este cea care stă pe loc şi obiectul e cel care se roteşte. Se pot folosi atât cornul, cât şi gaiţa, atunci când angoba este crudă. Pe vremuri, gaiţa era făcută cu păr de porc mistreţ sau din coamă de cal şi atunci filigramarea era mult mai fină. Maestrul desăvârşit al ceramicii de Horezu, care a lăsat în urmă şi muzeul ce-i poartă numele este Victor Vicşoreanu, iar despre acesta ghidul nostru ne-a spus că folosea în loc de gaiţă vârful penei de gâscă, rezultatul fiind de o fineţe aparte. Astăzi, gaiţa arată ceva mai modern, însă rezultatul nu mai este acelaşi ca pe vremuri, căci se pierde din delicateţea liniilor. O tehnică de ornamentare a farfuriilor este jirăvirea, care se realizează prin unirea marginilor unei spirale cu centrul ei cât încă este udă culoarea, rezultând modele spectaculoase. Totul ţine de minuţiozitatea, răbdarea şi îndemânarea artistului ceramist, atribute pe care majoritatea olarilor din Horezu le au din belşug.

"Proba de foc"

După ce au fost modelate, vasele se lasă la uscat în aşa fel încât atunci când ajung la cuptor să nu genereze umiditate care, în combinaţie cu fumul, să păteze obiectele. În cuptor, obiectele sunt aşezate numai spate în spate, pentru a se evita spargerea lor, şi se aşază în rânduri până sus. Concret, aici se finalizează partea decorativă, dar şi procesul de creaţie. După prima ardere, care se produce la vreo 670-800 de grade, obiectul crud se transformă practic într-o ţiglă. Mulţi ambulanţi îl vând ca pe un produs modern de Horezu, dar acesta este doar un interfazic, nu un produs finit. Culorile iniţiale sunt pale: cobaltul se prezintă ca o nuanţă slabă de albastru, oxidul de cupru ca un verde şters, iar oxidul de fier, în culori ocru sau maro la fel de pale. Pentru a le renaşte pigmentul original, peste obiectul decorat cu aceste culori şi trecut o dată prin cuptor se dă cu o glazură specială, iar după ce se zvântă, vasele se şterg pe margine şi sunt iarăşi aşezate în cuptor, la tempereturi de 1.200 de grade. Am aflat de la gazda noastră, Vasilica Olaru, că în ceramica autentică se foloseşte o glazură pe bază de siliciu, un nisip foarte fin având în componenţă chiar şi o cantitate de plumb extrafin, care nu este toxic. "Se topeşte la o temperatură foarte înaltă, se cristalizează şi devine ca o sticlă. Cei care au trecut de la glazură la pensulă practic dau un soi de email (cei cu glazura ecologică), care nu este acelaşi lucru", ne-a informat ghidul nostru, nenea Fănel. Glazura are, deci, un dublu efect, asigurând luciul vasului şi contribuind la accentuarea pigmenţilor din culorile folosite. La acele temperaturi înalte, ea se topeşte, pătrunde în obiect şi culorile din spate se pigmentează, devenind vii şi strălucioare. Asta pentru că metalele din care provin oxizii capătă culoarea lor autentică datorită glazurii care le pătrunde.

Arderea este o muncă foarte costisitoare, dar şi solicitantă, mai ales pentru că ceramica de Horezu trece prin două astfel de procese, primul ajungând până la 670-800 de grade timp de 8 ore, iar cel de-al doilea, până la 1.200 de grade, iarăşi pentru 8 ore. Apoi, este un efort uriaş să stai să aşezi obiectele pe rând, vas cu vas, în cuptorul pentru ardere. Ceramistul este nevoit să suporte temperaturi foarte înalte, veghiind câte 8 ore lângă cuptor, adică toată noaptea, fără pauză. El ştie numai după sunetul vaselor când acestea sunt gata şi trebuie să le asculte. Tanti Vasilica ne-a spus că, dacă a plecat de lângă cuptor sau dacă a băgat un lemn în plus, a compromis munca pe o lună de zile. "Focul are două culori - roşu şi alb. El trebuie să fie egal. Dacă a ieşit flacără roşie, la revedere! Se întunecă vasele, se şterge şi se întinează culoarea. Iar ceea ce rezultă nu poate fi vândut, pentru că nu poţi ieşi la târg cu aşa ceva! Sunt de aruncat! Am păţit şi noi de câteva ori aşa şi am mai păstrat din ele pe lângă cuptor, dar nu le poţi scoate în lume, că râd toţi de tine!", a încheiat aceasta. Grija faţă de cuptorul cel pretenţios se extinde până la lemnele care sunt folosite pentru foc. În curte am găsit grămezi mari de lemne sparte în dimensiuni aproape egale, subţirele şi aşezate strategic pentru a se usca perfect. Căci doar cu un lemn pregătit temeinic se poate potrivi focul ca la carte. Totodată, şi cărămida cu care se repară cuptorul, căci se mai strică şi el din când în când, are povestea ei şi reprezintă o grijă în plus. Fireşte, s-ar putea trece la cuptor electric, dar atunci s-ar pierde un element tradiţional vital din procesul de creaţie şi, implicit, valoarea meşteşugului în sine.

Concret, în ceramica de Horezu fiecare element şi fiecare acţiune sunt la fel de importante şi gândite cu cea mai mare grijă, fiindcă o singură greşeală ruinează o muncă titanică. Aşadar, cine vede farfuria de ceramică n-o poate înţelege dacă nu-i ştie şi povestea! Ea este o artă care presupune muncă, talent, dedicare, pasiune şi precizie!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!