Andreea Tamaş a revenit acasă după expediţia din Nepal: mărturii cutremurătoare dintr-o ţară în care sărăcia face legea!

În urmă cu aproximativ 3 luni de zile vă informam într-una dintre ediţiile noastre despre un nou proiect al Asociaţiei "Volunteer for Life", având ca obiectiv o expediţie umanitară în Nepal, mai precis, în Kathmandu (capitala ţării), care a fost afectată de cutremurul cu intensitatea de 7,6 grade pe scara Richter din 25 aprilie 2015. Campania NEPAL FOR LIFE MEDICAL 2017 s-a defăşurat, aşadar, în perioada 1-22 iunie şi a constat, în principal, în donaţii de aparatură medicală şi consumabile pentru Spitalul Manmohan Memorial Community. Totodată, în aria de desfăşurare - Kathmandu, Pokhara, Chitwan si Thamel - a ajuns o echipă formată din 21 de voluntari români, cei mai mulţi dintre aceştia fiind formaţi în domeniul medical şi educaţional, cărora li s-au alăturat acolo un grup de medici şi asistente din cadrul Spitalului Manmohan Memorial Community. Cu această ocazie au fost organizate echipe medicale şi educaţionale mobile în regiunile sărace şi izolate, care au oferit consultaţii, intervenţii chirurgicale, consiliere psihologică şi au desfăşurat ectivităţi educative cu copiii din şcoli. Activităţile medicale au fost coordonate de către Ionuţ Ursu (preşedintele Asociaţiei "Volunteer for Life"), iar cele educaţionale de către Oana Mîndruţ (preşedinte al Asociaţiei "Life Education For All").

Cea care ne-a informat despre acţiunea de amploare ce avea să se desfăşoare în Nepal este concitadina Andreea Tamaş, care a fost ea însăşi membru în echipa de voluntari ce s-a deplasat în acea ţară îndepărtată, fiind ambasadorul din partea municipiilor Curtea de Argeş şi Piteşti. Tânăra, în vârstă de 30 de ani, este de profesie psihoterapeut şi activează în cadrul Asociaţiei ANCAAR-Filiala Argeş, unde predă Terapie ABA pentru copiii cu autism, cu scopul de a-i ajuta să ducă o viaţă normală.

În Nepal, sărăcia este la ea acasă!

Întoarsă din expediţie cu o mulţime de amintiri şi impresii interesante, care trebuiau neapărat împărtăşite, Andreea a fost de acord să ne povestească şi nouă despre experienţa sa într-o ţară care, după cum veţi vedea în continuare, ilustrează fără excepţii peisajul complet al lumii a treia. Deşi a fost puternic zdruncinată de acel şoc cultural care apare de regulă la întâlnirea dintre o civilizaţie mai evoluată şi una ce pare ruptă dintr-un Ev Mediu îndepărtat, tânăra psihoterapeut ne-a declarat că a trăit o experienţă autentică, pe care cu siguranţă n-o va uita vreodată. Aceasta deşi a trecut în Nepal şi prin peripeţii şi întâmplări mai puţin agreabile, care au generat frustrare şi dezgust. "A fost o experienţă extrem de frumoasă pentru mine! Fiecare dintre noi a luat de acolo pentru sine ce şi-a dorit şi ce a avut nevoie, care să contribuie la o dezvoltare personală solidă. Şi aici trebuie să menţionez că în această expediţie nu a fost vorba doar despre altruism şi dorinţa de a fi voluntari, chiar dacă asta a primat, ci am avut şi alte dorinţe - de aventură, de o deconectare de lumea noastră şi o curiozitate de a cunoaşte mai mult despre cum trăiesc semenii de acolo, de a vedea ce nevoi au, ce cultură au..." În momentul în care a pornit la drum, echipa de voluntari români nu şi-a făcut iluzii că va fi totul uşor sau că ajutorul oferit va fi unul foarte solid: "Am fost siguri că nu vom putea să-i ajutăm prea mult mergând acolo pentru prima dată, pentru că nu ştiam ce aveam să găsim. Este atât de surprizător totul, atât de departe şi de necunoscut încât era clar că nu vom putea ajuta pe cât ne doream!"

Încă de la primul contact cu pământul nepalez, atunci când au coborât din avion, voluntarii noştri au fost izbiţi de peisajul dezolant mustind de sărăcie, mizerie şi mirosuri dezagreabile. Chiar de acolo se resimte prăpastia aceasta între lumea noastră şi a lor, care se confirmă pe măsură ce vezi mai mult şi avansezi în oraşe şi în sate: "Sunt extrem de săraci! De când am ajuns la aeroport, ne-am dat seama cât sunt de săraci... La ei nu există diferenţă între oamenii din satele izolate, unde am făcut camp-uri, şi zona turistică, unde am vizitat noi, sau cea din oraş. Nu ştii care sunt mai săraci şi care au nevoi mai mari, chiar dacă sunt la fiecare altele..." În schimb, Andreea ne-a spus că în Kathmandu, care este şi zonă turistică, nepalezii reuşesc prin diferite meşteşuguri să vândă ceea ce produc şi să o ducă un pic mai bine: "Ce m-a uimit foarte tare este că acolo nu există fiscalitate şi preţuri pe produse. Îţi alegi unul şi negociezi... Ei probabil se ghidează în funcţie de figură, de cum eşti îmbărcat, de naţionalitate - dacă te aud vorbind - şi stabilesc în fiecare zi şi pentru fiecare om alt preţ, inclusiv la fructe sau ţesături. Între ei fac troc - îmi dai plapumă şi-ţi dau cizme, îmi dai fructe şi-ţi dau legume! - în funcţie de cum îşi calculează ei. Ei aşa trăiesc, iar bănuţii pe care-i fac de pe urma turiştilor îi folosesc pentru a cumpăra rechizite necesare copiiilor la şcoală sau pentru medic..."

Se duc la spital cu medicamentele în buzunare!

Despre sistemul lor de sănătate, tânăra argeşeancă ne-a spus cu tristeţe că acesta este complet la pământ, iar oamenii plătesc absolut totul: "Am fost de gardă în spitale, chiar şi noaptea, şi veneau cu ultimul calmant şi tot ce aveau nevoie în buzunar. Efectiv nu li se oferea nimic acolo din partea spitalului... Ei cumpărau totul! Nu am intrat foarte mult în amănunte, dar am înţeles că acolo nu funcţionează mai nimic, fiind destul de afectaţi şi la nivel politic. Şi problema aceasta a sănătăţii m-a îndurerat foarte mult, dar şi faptul că la satele astea mai izolate n-au văzut vreodată un stomatolog, ceea ce mi s-a părut destul de trist!"

Voluntarii noştri au reuşit să instaleze în cele din urmă într-unul din satele în care au mers cu cortul un cabinet medical cu aparatură adusă din România, dar, din nefericire, până la finalizarea acestuia, au întâmpinat foarte multe peripeţii, căci aparatura a sosit destul de târziu, după o săptămână. "Cei de la aeroport ne-au pus taxe foarte mari pentru aparatură - în jur de 2.000 de euro - şi asta ne-a dat foarte tare planul peste cap, pentru că organizaţia nu mai dispunea de acei bani! Aşa că a trebuit să aşteptăm până s-a făcut rost de alte fonduri de la sponsori ca să le putem ridica de acolo. Asta a fost foarte ciudat: te duci să-i ajuţi, iei cu tine ce ai nevoie, nu mai punem că eram mulţi şi calificaţi, şi ni s-au pus beţe-n roate tocmai de către ei!", ne-a relatat Andreea, vădit intrigată de situaţie.

Şi pe educaţie au avut probleme din aceeaşi cauză, pentru că în acelaşi "colet" au avut şi rechizite şi materiale educative, care au întârziat să apară. Medicii s-au descurcat cum au putut şi au mai făcut rost de la oraş de aparatură, însă nu se compara cu ceea ce aduseseră cu ei. "Am cărat-o pe a lor de colo-colo, dar era destul de veche, iar pentru ei a fost cam frustrant. Partea asta ne-a dat peste cap proiectul, dar am reuşit să trecem peste, să ne adaptăm şi să ne creştem rezistenţa. A fost şi pentru noi un fel de dezvoltare personală! Nimeni nu şi-a dorit să treacă prin aceste impedimente şi nu ne-am aşteptat la asta. Poate dacă ne-am fi informat din timp de existenţa acelor taxe, lucrurile ar fi stat atlfel, dar cine s-a gândit?..."

Între lupta nesfârşită cu sărăcia şi căsătoriile aranjate

Kathmandu este oraşul motocicliştilor. Dacă nu eşti atent o secundă, rişti să înnebuneşti de teamă că tot vei fi lovit de o motocicletă: "Dar acolo nu se întâmplă accidente. Pot spune că sunt cei mai atenţi şoferi! Se aud claxoane foarte multe... Dacă am trimite bucureştenii noştri să conducă acolo, s-ar omorî pe străzi, aşa este de aglomerat - un calvar! Dar ei sunt calmi şi evită cu uşurinţă impacturile..." Andreea n-a mărturisit că i-a plăcut foarte mult că totuşi a reuşit să îmbine zilele de muncă şi cu puţină relaxare şi, chiar dacă mai pe fugă, au vizitat zona şi în calitate de turişti. "Am văzut locuri destul de interesante, printre care şi Templul Maimuţelor. Am avut timp de discutat cu oamenii şi despre cultura lor, despre ritualurile pe care le aveau. Am vorbit în engleză şi mi s-a părut uimitor faptul că sunt atât de săraci şi nu au material educativ atât cât ar avea nevoie, însă de la 3 ani, copiii ştiu fluent limba engleză, care este a doua după nepaleză. Sunt nevoiţi să înveţe de mici, pentru că fiind aşa de săraci, pentru ei acesta este colacul de salvare. Ştiu să comunice astfel cu turiştii şi să-şi vândă marfa... Este o capacitate, chiar de apreciat!"

În Nepal, toată lumea munceşte! Pentru că trăiesc din comerţ, ei vând orice pot face cu mâinile lor şi nu le este ruşine cu munca sau cu bătăturile din palme. Asta este viaţa lor şi fiecare duce o permanentă luptă pentru supravieţuire. Într-o familie, fiecare îşi cunoaşte rolul: tatăl are de regulă un serviciu stabil, iar mama se ocupă de copii şi de agricultură. "Pe foarte mulţi tătici i-am văzut lucrând ca şoferi. Asta este o meserie foarte des întâlnită, căci peste tot vezi trecând acele taxiuri pentru turişti conduse de ei. Dar se lucrează mult şi în grădini şi se vând legume şi fructe la toate colţurile de stradă. Au biciclete speciale care reprezintă o piaţă mobilă, cu nişte coşuri mari, au cântare din acelea vechi şi aşa fac negoţ pe drumuri. Femeile nu prea pleacă de acasă, pentru că ele în general îngrijesc copiii şi se ocupă de grădină. Sapă sau vând la un eventual chioşc de la poartă. În orice caz, acolo munca primează. Se trezesc de la 4-5 dimineaţa şi merg la grădină..."

Despre legume şi fructe, Andreea ne-a spus că au un gust foarte bun, pe care l-a apreciat încă din prima zi, cu atât mai mult cu cât pe toată durata şederii, grupul de voluntari a evitat pe cât posibil să consume carne sau derivate de origine animală, de teama contaminării: "Noi doar legume şi fructe am mâncat acolo, pentru că ne era foarte teamă să consumăm carnea. Era vândută cum am vinde noi haine second-hand pe nişte tarabe. Puii erau lăsaţi toată ziua în soare, în goange, cu sângele curgând, la fel şi peştii... În Kathmandu m-a uimit foarte tare mirosul, care era un amalgam aşa de picant - pentru că sunt obsedaţi de condimente, de poluare, praf, transpiraţie şi altele asemenea. O singură dată ne-a pregătit cineva nişte aripioare picante - aşa le-am perceput noi, pentru că pentru ei erau normale. Dar aşa erau de condimentate şi de crocante că nu se puteau mânca! Ei ar pune condimente în orice. Sunt exageraţi cu ele, până şi-n lapte şi deserturi au astfel de combinaţii!"

Nepalezii sunt destul de grijulii când fetele lor devin adolescente sau când este vorba despre căsătorie. Deşi le mărită la vârste de peste 20 de ani, căsătoriile sunt întotdeauna aranjate. "Am întrebat o asistentă de acolo, care şi ea era foarte tânără, despre cum se întâmplă căsătoria, dacă se face din dragoste sau este stabilită de părinţi... Ne-a spus destul de tristă că nu se se discută despre dragoste, pentru că părinţii hotărăsc pentru ei şi pentru binele lor, după care a pus punct conversaţiei pe acest subiect şi am simţit că era foarte tristă. Începuseră să-i dea lacrimile. Înainte de a ieşi ne-a spus că bine ar fi fost să-şi aleagă fiecare partenerul şi să fie din dragoste, dar nu se poate aşa... Am aflat că era în prag de căsătorie şi ea", şi-a amintit Andreea. La nuntă, totul este cum decid părinţii şi mirii poartă costume tradiţionale destul de sclipicioase şi frumos împodobite. "Au grijă mare la aspect, dar am văzut că atmosfera nu este una chiar veselă, şi se şi înţelege de ce... La ei, mirii nu se distrează ca la noi, din moment ce nu se iubesc. Sunt copleşiţi de tristeţe. Cuplurile nou formate locuiesc cu părinţii, ajungând astfel să stea destul de mulţi într-o casă... Eu cred că părinţii sunt cumva un liant între ei acolo, pentru a-i uni şi a-i ajuta să se menţină căsătoriţi, pentru că altfel ar fi destul de uşor să se rupă căsnicia lor din moment ce nu sunt luaţi din dragoste. Tot ei le dictează ce au de făcut şi le stabilesc priorităţile...", a adăugat Andreea Tamaş.

Tânăra a fost martoră şi la un ritual de înmormântare, care, pe cât de interesant i s-a părut, pe atât de şocant l-a perceput după impactul vizual, dar mai ales olfactiv, pentru că mirosea îngrozitor în zona aceea: "Era un fel de crematoriu. În zona Templului Maimuţelor au un râu şi un spaţiu înconjurat de un gard prin care se vede foarte bine... Acolo miroase înfiorător, îţi poţi da seama că este greu de suportat, chiar şi cu mască. Mortul este dus acolo de către familie, iar unul dintre membri aşterne toate crengile şi lemnele uscate peste el, după care i se dă foc şi se lasă pe o lespede mare până seara. La apus, cineva îl dă pur şi simplu pe râu, fără să conteze cât a ars. De aici şi teama de a consuma apă potabilă. Chiar dacă o luam de la reţea, nu ştiam cât de bine era filtrată şi câţiva colegi au avut indigestie... Eu, însă, am rezistat eroic şi nu am fost afectată decât de muşcături multe de ţânţari!", ne-a relatat concitadina. Un alt aspect interesant este culoarea lor de doliu, care este albul, şi faptul că toţi bărbaţii din familie se tund în semn de doliu, lăsându-şi undeva în ceafă un soi de moţ.

Deşi şcolile de la sate arată ca nişte grajduri, se învaţă carte!

Copiii nepalezi din satele izolate s-au bucurat enorm de vizita voluntarilor români, pentru că acolo calcă foarte rar turiştii. Corturile lor au fost, deci, atracţia principală şi prezenţa lor acolo a fost văzută ca o binecuvântare şi o eventuală şansă pentru unii dintre ei la o viaţă mai bună. Faptul că în sat a apărut şi un stomatolog care i-a controlat într-un cabinet improvizat a fost ceva neaşteptat pentru ei, care i-a făcut foarte curioşi. "De la prima oră, cei mici înconjurau corturile noastre şi se jucau tot felul de jocuri cu beţe sau desenau pe pământ cercuri şi inventau jocurile lor... Sau, în cel mai fericit caz, aveau o minge pe care o băteau din zori şi până apunea soarele. Am apreciat foarte mult faptul că niciodată nu cereau ceva. Puteau să te vadă că mănânci biscuiţi sau făceai ceva acolo, dar nu cereau. Dacă le dădeai, mulţumeau din suflet cu minunatul lor gest de mulţumire - namaste - care mi se pare cel mai drăguţ din lume, mai ales că venea însoţit de zâmbetul acela pe chip şi de împreunarea atât de delicată a mâinilor lor micuţe...", a subliniat tânăra. Şcolile din unele sate din Nepal se află într-o stare deplorabilă. După ce că într-o clasă învaţă şi 70 de copii, dacă îşi poate imagina cineva cum se poate ţine un curs aşa, încăperile nu au ferestre şi nici uşi: "Erau aşa, ziduri improvizate de ai fi zis că sunt grajduri... Nişte băncuţe mici, şi ei înghesuiţi aşa unul lângă celălalt, cât să aibă loc două caiete lipite... Nişte condiţii greu de imaginat!..."

În Nepal sunt psihologi foarte puţini şi se face consiliere doar atunci când sunt cazuri de suicid, care mai apar uneori din cauza sărăciei şi a frustrărilor cumulate, însă, de regulă, oamenii nu apelează la asemenea şedinţe. "Sunt o naţie foarte veselă şi optimistă, care se mulţumeşte cu ce are. În şcoli am reuşit destul de greu să facem joculeţe de dezvoltare personală şi socializare. Asta pentru că li s-a părut foarte caraghios! Aveau impresia că ne duceam să-i scoatem de la ore şi nu înţelegeau de ce. O percepeau ca pe o distracţie, nu ca pe ceva care să-i ajute pe plan emoţional... Îi întrebam dacă au auzit despre emoţii şi nu au ştiut ce sunt şi nici cum pot să şi le exprime. A mers destul de greu şi pe partea asta..." 

Despre copiii cu dizabilităţi am aflat că, deşi pare incredibil, în acea ţară sunt foarte rare astfel de cazuri, iar acolo unde se întâmplă, totul este perceput ca o normalitate şi tratat ca atare. "Într-adevăr, n-am văzut copii cu deficienţe în şcolile şi universităţile în care am fost. Foarte rar se întâmplă şi atunci o iau ca pe o normalitate. Merg la şcoală şi ei ca toţi ceilalţi şi sunt trataţi egal. Numai că nu se investeşte în recuperarea sau dezvoltarea lor, ci îi lasă la nivelul la care sunt şi-i ajută să trăiască şi pe ei...", a explicat psihoterapeutul.

Părinţii îi roagă pe turişti să le ia copiii la studiu în ţările din care vin

În general, după ce termină o şcoală generală şi un liceu, mulţi dintre tineri merg la facultăţi şi sunt destul de inteligenţi şi de dornici să-şi facă un viitor. Întrebându-i despre pasiuni şi visurile lor de viitor sau planuri, Andreea ne-a spus că mulţi dintre aceştia îşi doreau foarte mult să se îndrepte către artă. "Văzându-i pe părinţi că din asta trăiau - din pictură, croşetat sau obiecte făcute manual - li se părea că doar aşa pot să câştige un ban şi să aibă din ce trăi. Însă la sate, părinţii ne rugau pe noi să le luăm copiii şi să-i ducem în România ca să studieze. Şi ne-au întrebat peste tot când mai venim, când îi vom lua, ba chiar ne cereau conturile de socializare!... Iar asta ne-a uimit foarte tare: faptul că nu fac chestii de dezvoltare personală, nu ştiu despre consiliere, însă toţi au smartphone şi stau pe internet încă din clasele mici. Eu cred că asta este singura lor uşă de legătură şi de socializare cu restul lumii, care îi şi impresionează foarte tare. Numai în satele foarte izolate nu era internet, care erau amplasate pe nişte dealuri, unde era foarte greu accesul...", a mai adăugat aceasta.

Andreea fost în vizită şi prin câteva case din satele în care a poposit cu grupul de voluntari. Imaginea care i-a rămas în minte o va bântui multă vreme, întrucât, cu acestă ocazie, tânăra şi-a dat seama cât de mult trebuie să aprecieze condiţiile de acasă şi copilăria pe care ea însăşi a avut-o. "Una dintre fetiţele pe care le-am întâlnit la un camp, Nelima, m-a rugat două zile la rând s-o vizitez acasă. Mi-a fost teamă că era departe, aşa că i-am spus că o să vin într-o zi... Dar, pentru că tot a insistat, am zis să merg însoţită de Cristina, un medic stomatolog. Erau acasă tăticul şi surioara ei, iar mama muncea la grădină. Bineînţeles, o casă cum nu te aştepţi. La intrare ne-a întâmpinat o magazie plină de cartofi. Aceasta era prima cameră, apoi de acolo se intra în bucătărie, care era destul de întunecată, cu un raft cu câteva farfurii de metal şi câteva găleţi de apă... Am fost destul de afectaţi de privelişte. Am fost invitate să vedem camera ei, unde se ajungea pe nişte scări foarte abrupte, pe care cu greu am reuşit să le urcăm. Încăperea, pe care o împărţea cu surioara mai mare cu vreo 4 ani, era cât patul în care dormeau. Deschideai uşa, lângă ea era un dulăpior, care avea într-o parte nişte rechizite şi în alta nişte hăinuţe, iar în faţă era patul, exact cât camera. Acolo trona un ursuleţ foarte mare pe care-l iubeau şi-l strângeau în braţe pe rând, probabil primit de la vreun turist. Ni l-a arătat şi ne-a zis că este ursuleţul ei preferat, dar era oricum singura jucărie. Camera părinţilor era, într-adevăr, un pic mai mare, cu toţi pereţii plini de fotografii cu fetele şi cu ei şi un televizor care nu ştiu dacă funcţiona...", a rememorat psihoterapeutul.

Şi mama acestor fete îşi dorea mult ca turiştii români să ducă cu ei în România ca să studieze, pentru că voiau să le facă medici, motiv pentru care a insistat în repetate rânduri pe lângă aceştia. "Unul dintre voluntarii care au fost cu noi, antreprenor, îşi doreşte s-o înfieze pe cea mică, pe Nelima, care este un copil foarte inteligent şi chiar are potenţial... Ar vrea s-o ia, s-o crească şi s-o ajute! Părinţii se gândesc mai degrabă la viitorul copiiilor şi la binele lor decât la legătura părintească şi la sentimente. Acest lucru este ceva general printre nepalezii de la sate. Probabil ştiu că sunt foarte puţine şanse să reuşească acolo, fiind foarte izolaţi...", a concluzionat Andreea.

Planuri de viitor

Expediţia în Nepal nu va fi, probabil, singulară pentru tânăra noastră, şi, deşi şi-ar dori să se reîntoarcă, nu ştie ce-i pregăteşte viitorul. "În general sunt un om destul de puternic, care îşi asumă ceea ce alege, astfel că nu am anxietăţi de niciun fel. Mi-am dorit o deconectare de viaţa de aici şi să fac altceva, într-o altă lume, cu alţi oameni. Această experienţă m-a ajutat! Am şi vrut să văd oameni care se bucură de puţin, ca să pot să apreciez şi eu ce am şi să mă bucur mai mult de oamenii de lângă mine. Nu cred că se va repeta acest proiect pentru acea zonă, dar s-ar putea să mergem în Kenya, probabil anul viitor, la iniţiativa unui medic din Bucureşti, care a fost voluntar cu noi. Dacă ar fi să mă întorc, cel mai mult m-ar motiva bucuria din ochii copiilor, asta mi s-a părut cel mai impresionant. Ei chiar ştiu să se bucure de orice gest simplu, de o mângâiere sau de invitaţia la joacă. Sunt destul de receptivi, primesc cu recunoştinţă ce le dai şi se mulţumesc cu foarte puţin." Aşa cum era şi cazul, voluntarii au plecat vaccinaţi în Nepal, iar în schemă s-a încadrat şi Andreea, pentru că nu putea risca să se întoarcă acasă cu probleme de sănătate: "Am şi eu doi copii şi mai şi lucrez cu copii cu dizabilităţi aici, la centru, aşa că am vrut ca la întoarcere să fie totul în regulă..."

În ţară, tânăra mămică a avut o petrecere pe care o pregătise de 3 luni, iar ideea aniversării zilei de naştere în scop caritabil a fost foarte apreciată de prieteni şi cunoştinţe. "Am avut foarte mulţi oameni care mi-au fost alături în proiectele mele. Mi-am dorit un moment care să fie o mulţumire pentru tot gestul lor şi să ne bucurăm împreună. Niciodată nu mi-am serbat ziua de naştere şi am simţit că a venit vremea să fac acest lucru! Cumva, nu mai sunt atât de emotivă şi toate activităţile mele din ultimii ani au fost o terapie şi pentru mine, pentru că am trecut prin multe... Am învăţat să şi primesc, nu doar să ofer. Aşa că am hotărât să-i primesc pe toţi aceşti oameni, să-mi ureze <<La Mulţi Ani!>> şi să ne bucurăm de o seară frumoasă!", a explicat aceasta. În total, la petrecerea sa au fost prezente 110 persoane, printre care 35 de copii. Tocmai de aceea, ea s-a gândit la o tematică despre copilărie - "Childhood Party" - şi momentele artistice au fost cumva îmbinate astfel încât să-i bucure, depotrivă, şi pe copii, şi pe adulţi. "Eu zic că a fost un eveniment de succes, cu toate peripeţiile prin care am trecut până în acea zi şi chiar dacă am ajuns în ultimul moment. Ştiam că era totul sub control, pentru că am ţinut legătura cu cei de acasă. Am reuşit să strângem banii de care aveam nevoie pentru a contribui la renovarea noului sediu, prilej cu care le mulţumesc tuturor invitaţilor pentru prezenţă şi generozitate!"

Pentru că ideea aniversării sale a fost atât de bine văzută şi oamenii au apreciat acest proiect, Andreea a primit deja propuneri din partea unora ca să-i ajute pentru a realiza ceva similar. "Aşa că mi-a venit ideea unui nou proiect - <<Dăruieşte ziua ta!>> - la care am şi început să muncesc... Deja am 9 aniversări pe listă, câte 2 pe lună, unde şi oameni simpli, dar şi artişti sau actori doresc să-şi dăruiască ziua pentru o cauză propusă de mine. Momentan am ales copiii din asociaţia unde lucrez, pentru că suntem nevoiţi să renovăm sediul şi să ne mutăm, dat fiind că nu ne-au mai dat aviz cei de la ISU. Apoi voi lua în calcul să identific şi alte cauze, inclusiv din Curtea de Argeş...", a conchis tânăra argeşeancă. Andreea Tamaş are în faţă multe idei de proiecte şi toate pornesc dintr-un altruism necondiţionat pentru semeni şi, în special, pentru copiii cu dizabilităţi, căci acesta este mediul în care ea profesează. Tocmai de aceea suntem convinşi că aceia care i se vor alătura pe parcurs în frumoasele iniţiative vor avea împliniri sufleteşti şi îşi vor câştiga un prieten de nădejde.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!