"Non-cultura favorizează pasivitatea socială"

- Interviu cu preşedintele onorific al Societăţii Române de Psihosomatică Aplicată şi Medicină Comportamentală, prof. dr. Ioan Brad Iamandescu -

"Apar noi modalităţi de adaptare; de fapt, de supravieţuire şi parvenire prin şiretenie şi compromisuri, toate acestea necesitând o cultură a reuşitei în viaţă, cu preţul abandonării valorilor morale. Dacă adăugăm şi înclinaţia spre violenţă şi emanciparea anumitor deviaţii sexuale nefireşti - amplificate de agresiuni, precum violul şi pedofilia - putem să conturăm climatul non-culturii..."

Prof. univ. dr. Ioan Brad Iamandescu, întemeietor în ţara noastră al învăţământului de Psihologie Medicală, preşedinte fondator al Societăţii Române de Psihosomatică Aplicată şi Medicină Comportamentală, fost şef al catedrei de Psihologie Medicală şi Psihosomatică a Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti; profesor universitar asociat al Facultăţii de Psihologie a Universităţii "Titu Maiorescu" (la care a  predat - între 1993 şi 2011 - Psihologie medicală şi Psihosomatică); profesor onorific al Universităţii Internaţionale "Dr. Albert Schweitzer" - Geneva; medic primar Alergologie şi Medicină internă la Spitalul Colentina Bucureşti Centrul GRAL Medical. Din 2011, după pensionare, activează - în calitate de conducător ştiinţific - la Şcoala Doctorală a UMF "C. Davila", având la activ - până în prezent - 23 Doctori în Medicină. A publicat numeroase studii şi cărţi de specialitate: "Muzicoterapia receptivă", prima lucrare din România consacrată muzicoterapiei; "Stresul psihic şi bolile interne"; "Manual de psihologie medicală"; "Sindromul urticarian"; "Psihologie medicală"; "Psychoneuroallergology" (versiune în limba engleză, inaugurand pe plan internaţional, un nou domeniu al psihosomaticii); "Stresul psihic din perspectiva psihologică şi psihosomatică"; "Psihocardiologie" ş.a.

Mase uşor de manipulat şi contaminat

- Domnule profesor, sunteţi nu numai un renumit medic alergolog, dar şi un apreciat psiholog. V-aş ruga să caracterizaţi non-cultura.

- Termenul de cultură, în accepţia sa mai comună de "cultură generală", a suferit multe modificări în ultimele decenii. Ca urmare - ceea ce, în urmă cu 5-6 decenii, era rezultatul, în bună măsură, al calificării şcolare şi universitare -, reprezentând un conglomerat de noţiuni şi deprinderi extraprofesionale, dar cu precădere din domeniul artelor, în special literatura, muzica şi artele plastice, este înlocuit în prezent cu o cultură, adeseori profundă, dar uşor nesistematizată - însuşită la nivel autodidactic, favorizat de exploziva acumulare de variate cunoştinţe, generată de dezvoltarea canalelor de comunicare din mass-media, în special de internet. Acum nu poţi fi considerat cult dacă nu ştii să manevrezi un video, CD player sau un telefon mobil ori să conduci o maşină sofisticată. Trebuie să ai şi o minimă cultură politică, pentru ca să ai iluzia că votezi pe cine trebuie. De fapt, tocmai aceste facilităţi pentru încorporarea unui uriaş bagaj informaţional - utilitar, dar şi favorizând accesul la cultura clasică, cea sedimentată de-a lungul secolelor - sunt premisele unei "saturaţii cognitive", alimentate, în plus, şi de bombardamentul informaţional din zona multiplelor forme de reclame. În final rezultă nevoia unor relaxări compensatorii, furnizate de satisfacerea instinctelor - chiar dacă umanizate -, precum cel alimentar şi sexual, dar şi de obţinerea unor alte satisfacţii prin stimularea aceloraşi zone de recompensă ale creierului, la care au acces drogurile şi o serie de alţi stimuli echivalenţi. Nevoia de noutate este satisfacută uşor de "modelele" de succes facil în domenii din lumea modei, show-biz-ului, afaceriştilor de succes, a bunurilor de consum de ultimă generaţie etc. Apar noi modalităţi de adaptare; de fapt, de supravieţuire şi parvenire prin şiretenie şi compromisuri, toate acestea necesitând o cultură a reuşitei în viaţă, cu preţul abandonării valorilor morale. Dacă adăugăm şi înclinaţia spre violenţă şi emanciparea anumitor deviaţii sexuale nefireşti - amplificate de agresiuni, precum violul şi pedofilia - putem să conturăm climatul non-culturii care poate fi rezumată doar prin câteva preferinţe pe care le au mase largi ale populaţiei contemporane: instruire şcolară insuficientă sau formală - cu expresia sa cea mai patentă, agramatismul -, spoiala cu elemente de cultură generală minimă, informaţii bogate din zona culturii de consum: (manele, de  exemplu), a vedetelor din lumea filmului, modei şi muzicii uşoare şi, mai ales, a modalităţilor de trai comod: "scule" sofisticate, grătare în aer liber, ieşiri în mijlocul naturii pe care o poluează. Sfidarea adevăratelor valori culturale, sociale şi, mai ales, morale prin afişarea unei superiorităţi pe care o valorifică şi prin apariţia la TV a unor mediocrităţi care  propagă, destul de des, propriile non-valori în sânul unor mase uşor de manipulat şi de "contaminat". O astfel de non-cultură favorizează pasivitatea socială şi creşterea toleranţei faţă de abuzurile păturilor sociale dominante economic şi politic.

- Dacă mâine aţi fi numit ministrul Educatiei, care ar fi "Decalogul" după care v-aţi ghida pentru resuscitarea României intelectuale, României morale?

- Le voi enumera succint:

1) Formarea unei conştiinţe morale incluzând nu numai cele 10 porunci, dar şi respectul pentru munca altuia, fie fizică, fie intelectuală. 

2) Formarea unor deprinderi creative în variate domenii, inclusiv în cel al cercetării ştiinţifice - toate aceste deprinderi de la vârste fragede - iniţial, sub forma jocului - şi continuate, pe durata şcolarizării, de efectuarea unor activităţi - la limita dintre hobby-uri şi căutarea unor soluţii originale la problemele care îi vor preocupa pe elevii interesaţi. 

3) Activitatea fizică în şcoală şi universităţi, efectuată serios, dar şi sub formă de drumeţii în weekend pentru realizarea unei pepiniere de viitori campioni, inclusiv şcoli sportive pentru sportivii profesionişti.

4) Utilizarea eficientă a calculatorului, inclusiv în procesul învăţării. 

6) Formarea unei culturi generale echilibrate şi promovarea artelor, cum ar fi muzica şi literatura, în special, chiar în cadrul orelor de şcoală, ca viitoare surse antistres. 

7) Dezvoltarea dragostei de pământul ţării şi marile figuri ale istoriei, chiar cu preţul unei mici doze de idealizare. Înarmarea tineretului cu argumente solide în favoarea unor priorităţi istorice, ştiinţifice şi culturale româneşti.

8) Descurajarea tendinţelor de scădere a natalităţii, prin dezaprobarea exhibiţionismului şi tendinţelor de prozelitism ale homosexualilor (susţinerea civilizată a unor opinii fără a persecuta această minoritate, refuzul acceptării înfierii de copii de către aceştia).

9) Recompense morale şi materiale consistente pentru rezultatele bune ale elevilor la  olimpiadele internaţionale, inclusiv pentru profesorii lor.

10) Organizarea de dezbateri în şcoli a unor probleme specifice aspiraţiilor şi obstacolelor pe care le întâmpină tinerii, prin invitarea unor personalităţi competente şi cu rol de model pentru tineri (aşa am procedat eu pentru studenţii mei cărora le-am prezentat câţiva mari savanţi: regretaţii academicieni Şt.M. Milcu şi Victor Săhleanu).

Muzica stimulează memoria

- Aţi scris un tratat de muzicoterapie. Este adevărat că muzica stimulează memoria şi ne ajută să suportăm mai uşor durerea?

- Este perfect adevărat! Despre memorie, nu numai datele din literatură o demonstrează, ci şi rezultatele unei teze de doctorat în Psihologie Medicală, efectuată de psiholog Liliana Neagu, sub îndrumarea mea, rezultate care au confirmat capacitatea muzicii baroce - Bach, Haendel, Telemann, Vivaldi, Corelli etc. - de a stimula toate formele de memorie, în special cea semantică, implicată în memoria de lungă durată. Despre efectul antialgic - recunoscut cvasiunanim - aş putea invoca experienţa uluitoare pe care am trăit-o în 2003, când, fiind afectat de o Zonă Zoster - cu o leziune atipică (nervul glosso-faringian) şi o localizare neobişnuită, în urechea mea dreaptă - am ascultat la cască, între orele 01.00 şi 06.00, opera wagneriană "Amurgul zeilor", reuşind să diminuez considerabil durerile.

- Pentru a asculta muzica clasică, este nevoie de o oarecare educaţie muzicală.

- S-ar putea să vă surprindă, dar eu cred că, mai mult decât chiar educaţia muzicală (deşi rolul ei rămâne considerabil), contează cel mai mult nivelul de inteligenţă al ascultătorului. Acest fapt a fost constatat de mine la cele câteva sute de studenţi medicinişti şi psihologi, atât români, cât şi germani, participanţi la studiile în domeniul muzicoterapiei, întreprinse împreună cu colaboratorii mei, cu ocazia cărora peste 90% dintre aceşti studenţi - fără a avea cea mai elementară cultură muzicală clasică - au fost atât de încântaţi de audierea unor fragmente simfonice sau camerale din creaţia unor compozitori precum Bach, Beethoven, Wagner, Schumann, Berlioz, Sostakovici etc., încât au acordat note de 9 şi 10 muzicii ascultate, dovedind ulterior o mare dorinţă de a reasculta acest gen de muzică în cadrul unor lucrări practice consacrate muzicoterapiei. Nu este nevoie să aplici teste de inteligenţă la nişte studenţi care au reuşit la un examen de admitere atât de exigent, precum este cel de la medicină. Pe lângă inteligenţă, înţelegerea şi frecventarea muzicii clasice solicită, într-adevăr, o educaţie muzicală, dar aceasta se grefează mai uşor pe un teren cu o ereditate muzicală sau cu o cultură generală, în special literatura sau artele plastice. Dacă doriţi să verificaţi această ierarhizare a factorilor favorizanţi formării gustului pentru muzica simfonică şi camerală, este suficient să analizaţi componenţa socio-profesională a publicului meloman de la Ateneu sau din sălile de concert. Totuşi, consider că pătrunderea în lumea muzicii clasice poate fi făcută cel mai uşor cu ajutorul unei "chei potrivite", reprezentată de calităţile melodice ale oricărei lucrări din acest gen, deşi o muzică la superlativ trebuie să posede, pe lângă melodie, ritm, şi calităţi armonico-timbrale, aşa cum este cazul bolero-ului de Ravel.

Stresul declanşează alergii cronice

- Domnule profesor, se estimează că nu va mai dura mult şi jumătate din populaţia Globului va fi alergică.

- Aşa este. Datele se bazează pe creşterea masivă a incidenţei alergiilor, în special la copii, datorată bazei genetice (dacă ambii părinţi sunt alergici, trei din patru copii vor fi alergici), eredităţii - (pe durata sarcinii, expunerea mamei la alergeni-polen, de exemplu, favorizează apariţia alergiei la copil). Alte cauze mai sunt poluarea atmosferică pentru alergiile respiratorii şi alimentaţia (poluată cu chimicale) pentru alergiile cutanate. Stresul favorizează, în special, declanşarea manifestărilor clinice ale unei alergii deja instalate. Din fericire, din cei 50% alergici, numai aproximativ 20% prezintă manifestări clinice importante şi, încă şi mai puţini, manifestări cronice şi/sau acute severe.

- În ultimii ani, infirmiere, asistente şi medici specialişti au luat calea pribegiei moderne: emigrarea economică. Domnule profesor, dumneavoastră de ce nu aţi ales să lucraţi la o clinică din străinătate?

- Am avut şansa unor vizite anuale în multe ţări europene; în Germania, în ultimii 14 ani, două săptămâni pe an, în cadrul Programului ERASMUS, dar am mai vizitat şi spitale din Elveţia, Anglia, Suedia şi am constatat ordinea, curăţenia şi politeţea faţă de pacienţi, ca elemente care ne pot fi date ca exemplu. Totuşi, în domeniul Alergologiei - unde anamneza rămâne suverană, fiind şi punctul meu forte - nu cred că ne aflăm cu mult în urmă. În practica Psihologiei medicale, însă, nici nu contăm la nivel de asistenţă psihologică spitalicească, mai ales în patologia nepsihiatrică, domeniu în care am încercat să ajut încadrarea unor psihologi valoroşi, dar toţi miniştrii din ultimi 15 ani nu au prevăzut în schemă postul de psiholog, din raţiuni economice bazate pe ignorarea faptului că psihoterpia şi consilierea psihologică, asociate tratamentului medicamentos, pot aduce economii de aproximativ 30% la buget, aşa cum am demonstrat şi eu în câteva lucrări, la fel ca şi alţi psihosomaticieni europeni (Germania, Polonia). Mi s-a propus să plec în Dubai, dar am refuzat, deoarece mă simt foarte mult legat de pământul românesc, de frumuseţile şi valorile sale, ca şi de oamenii de lângă mine şi pentru că am avut un nivel de viaţă la limita decenţei. Acum, ca "tânăr pensionar" universitar, cu o pensie de cca. 600 euro, nu mai sunt sigur că nu am greşit atunci când am respins acea ofertă. În schimb, îmi ajut foştii studenţi valoroşi să plece în locuri mai bine plătite decât la noi. Ceea ce le cer este să nu-şi uite ţara şi să încerce să o ajute când vor reuşi să se afirme, dar şi să încerce să se întoarcă după două decenii, dacă li se va garanta o recunoaştere profesională şi materială.

- Dacă aţi fi ministrul Sănătăţii, aţi împrumuta un model sanitar aplicat cu succes în alte ţării sau aţi veni cu propria strategie? Care ar fi primele măsuri pe care le-aţi lua? Acum, ce vă dezamăgeşte cel mai mult?

- Din păcate, nu mă pricep! Toată viaţa am fugit de funcţiile de conducere din sistemul sanitar, din lipsă de timp pentru studiu. Am rămas cu această mentalitate oarecum egoistă, evitând o muncă - pe vremuri considerată "obştească", astăzi rentabilă - în afara preocupărilor pur medicale sau didactice. Ştiu, însă, care este singura soluţie pentru revigorarea întregului sistem sanitar: asigurarea unor salarii consistente pentru medici şi asistente, apropiate de cele mai mici salarii din UE şi desfiinţând astfel mentalitatea conform căreia medicii sunt veritabili sfinţi, obligaţi să trăiască într-o umilitoare sărăcie care să nu le permită nici măcar o minimă recuperare după o muncă, cel mai adesea peste norma fixă a unui funcţionar.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!